SUA mută presiunea asupra Iranului pe frontul economic. Blocada petrolieră erodează pârghia Teheranului în Strâmtoarea Hormuz

La șase luni de la declanșarea conflictului care a destabilizat Golful Persic, administrația Donald Trump încearcă să transforme presiunea economică în principala sa pârghie asupra Teheranului. Blocada navală asupra transporturilor petroliere iraniene, combinată cu o nouă ofensivă de sancțiuni financiare, a redus drastic exporturile de țiței și accesul Iranului la valută. Calculul Washingtonului este că economia iraniană va suporta costuri mai mari decât cele pe care Teheranul le poate impune economiei mondiale prin perturbarea traficului din Strâmtoarea Hormuz. Rezultatul acestei strategii rămâne însă incert.

O analiză Reuters publicată la 6 septembrie arată că Iranul traversează una dintre cele mai severe perioade de presiune economică din istoria Republicii Islamice. Trei surse iraniene de rang înalt au recunoscut că măsurile americane devin tot mai dificil de absorbit, afectând accesul la valută, importurile și rețelele financiare internaționale care au permis economiei iraniene să funcționeze în timpul precedentelor regimuri de sancțiuni. (Reuters)

Schimbarea fundamentală față de perioadele anterioare este că sancțiunile financiare sunt dublate acum de o blocadă navală. Statele Unite au reintrodus dispozitivul la 14 iulie, iar navele americane verifică fizic transporturile pe culoarul dintre Golful Oman și Marea Arabiei. Potrivit datelor citate de Reuters, încărcările de petrol iranian au scăzut de la aproximativ două milioane de barili pe zi în martie la circa 240.000 de barili pe zi în august. (Reuters)

Washingtonul încearcă să lovească principala sursă de valută a Iranului

Petrolul reprezintă una dintre principalele surse de valută pentru Teheran, iar reducerea exporturilor pune presiune directă asupra finanțelor statului.

Iranul reușise timp de ani să dezvolte rețele complexe pentru ocolirea sancțiunilor, folosind intermediari, companii maritime, instituții financiare din state terțe și sisteme de plăți alternative. Blocada navală schimbă însă mecanismul presiunii: nu mai este vorba exclusiv despre sancționarea cumpărătorilor sau a intermediarilor, ci despre limitarea fizică a capacității petrolului iranian de a ajunge pe piață.

În paralel, Departamentul Trezoreriei a lansat în august operațiunea „Economic Outcast”, descrisă de administrația Trump drept o campanie destinată întreruperii conexiunilor financiare externe ale Iranului. Scott Bessent a anunțat sancțiuni succesive împotriva băncilor, companiilor maritime, operatorilor din aviație și entităților care desfășoară afaceri cu Corpul Gardienilor Revoluției Islamice. (U.S. Department of the Treasury)

La 4 septembrie, Trezoreria SUA a sancționat inclusiv Golden Global Bank din Turcia și două subsidiare ale acesteia, acuzând instituțiile că au facilitat tranzacții de zeci de milioane de dolari pentru Forța Quds a Gardienilor Revoluției și au oferit Iranului acces la mecanisme internaționale de transfer financiar. Banca a respins acuzațiile americane. (U.S. Department of the Treasury)

Bessent a descris strategia americană drept o combinație între blocadă și „cele mai dure sancțiuni din istorie”.

„Va funcționa în Iran și vom prăbuși acest regim”, a declarat secretarul Trezoreriei pentru CNBC, potrivit Reuters. Afirmația exprimă obiectivul declarat de unul dintre cei mai importanți membri ai administrației Trump, nu o evaluare independentă asupra probabilității unei schimbări de regim. (Reuters)

Marea miză rămâne Strâmtoarea Hormuz

Presiunea economică este legată direct de confruntarea asupra Strâmtorii Hormuz.

Înaintea actualului conflict, prin această rută treceau aproximativ 20% din consumul mondial de petrol și produse petroliere și aproximativ o cincime din comerțul global cu gaze naturale lichefiate. În prima jumătate a anului 2025, fluxurile petroliere prin strâmtoare însumau aproximativ 20,9 milioane de barili pe zi.

Poziția geografică a oferit Iranului timp de decenii una dintre cele mai importante pârghii strategice ale sale: capacitatea de a amenința transporturile energetice într-un punct prin care circulă o parte semnificativă a aprovizionării mondiale.

Calculul Teheranului în actuala confruntare a fost că perturbarea suficient de severă a navigației ar produce un șoc economic internațional capabil să determine Washingtonul să facă concesii.

Acest lucru nu s-a produs până acum la amploarea anticipată de Iran.

„Balanța puterii s-a înclinat puțin împotriva Iranului”, a declarat pentru Reuters analistul iranian Arash Azizi. Potrivit acestuia, incapacitatea Teheranului de a închide complet strâmtoarea a redus valoarea amenințării iraniene, în timp ce blocada americană afectează direct economia țării. (Reuters)

Azizi consideră că Iranul miza pe apariția unei crize economice suficient de grave pentru a readuce Statele Unite la masa negocierilor în condiții mai favorabile Teheranului.

„Nu s-a întâmplat, într-adevăr”, a spus el.

Piețele și statele importatoare s-au adaptat parțial prin diversificarea aprovizionării, folosirea rezervelor, creșterea importurilor din alte regiuni și, în unele situații, prin operațiuni logistice neobișnuite. Qatar și Emiratele Arabe Unite au transferat recent încărcături de LNG între nave în afara Hormuzului pentru a putea continua livrările către Asia. (Reuters)

Această adaptare nu înseamnă însă că impactul asupra economiei mondiale a dispărut.

Prețurile energiei rămân ridicate, iar traficul prin Hormuz este mult sub nivelurile anterioare conflictului. În ultimele zece zile, prin strâmtoare au trecut în medie aproximativ zece nave comerciale cu mărfuri pe zi, cel mai redus nivel din luna mai. Brent se tranzacționa luni în jurul valorii de 96 de dolari pe baril, după o creștere de aproximativ 8% în săptămâna precedentă. (Reuters)

Prin urmare, afirmația că piețele s-au adaptat trebuie privită în termeni relativi: Iranul nu a provocat colapsul economic global pe care îl putea folosi drept pârghie decisivă, dar perturbările din Hormuz continuă să producă costuri semnificative pentru economia mondială.

Economia iraniană intră într-o zonă tot mai dificilă

Pentru Teheran, problema este că presiunea se acumulează simultan în mai multe puncte.

Sursele iraniene citate de Reuters indică scăderea disponibilității valutei, reducerea importurilor, deteriorarea comerțului și presiuni crescânde asupra veniturilor populației. Autoritățile sunt îngrijorate inclusiv de posibilitatea apariției unor dificultăți în aprovizionarea cu produse esențiale, între care combustibilul și grâul. (Reuters)

Riscul politic este evident pentru conducerea de la Teheran. Creșterea prețurilor și diminuarea puterii de cumpărare au contribuit în trecut la proteste importante, iar o deteriorare suplimentară a condițiilor economice ar putea readuce tensiunile sociale în prim-plan.

În același timp, autoritățile iraniene resping public ideea că presiunea americană le va determina să își schimbe politica.

Ministrul Economiei, Ali Madanizadeh, a afirmat că dificultățile interne trebuie abordate prin reforme și o mai bună administrare și a respins perspectiva potrivit căreia sancțiunile americane ar putea dicta deciziile strategice ale Teheranului. (Reuters)

Această diferență dintre mesajul public și evaluările oferite Reuters de surse iraniene ilustrează dificultatea de a măsura pragul real de rezistență al regimului.

Dennis Ross: presiunea economică nu garantează capitularea Teheranului

În Washington există două interpretări diferite ale evoluțiilor.

Prima consideră deteriorarea economiei iraniene drept dovada că strategia funcționează și că Teheranul va fi obligat, în cele din urmă, să accepte concesii.

A doua avertizează că există o diferență între capacitatea de a produce costuri economice și capacitatea de a transforma aceste costuri într-un rezultat politic.

Dennis Ross, fost negociator american pentru Orientul Mijlociu, consideră că administrația Trump riscă să interpreteze vulnerabilitatea economică a Iranului drept un succes strategic mai mare decât este în realitate.

„Iranienii ne-au surprins în mod constant prin reziliența lor”, a declarat Ross.

În evaluarea sa, Gardienii Revoluției ar putea considera că Iranul poate suporta presiunea suficient de mult pentru a obține ulterior concesii, păstrând în același timp amenințarea unei escaladări militare în Hormuz. (Reuters)

Această experiență istorică contează. Republica Islamică a traversat timp de aproape cinci decenii sancțiuni, război, izolare economică, proteste interne și numeroase tentative externe de constrângere fără ca sistemul politic să se prăbușească.

Presiunea actuală este mai severă în anumite privințe, dar nu există deocamdată dovezi că ea va produce automat schimbarea de regim anticipată de Bessent.

Factorul intern: cât poate suporta societatea iraniană

Burcu Ozcelik, cercetătoare senior la Royal United Services Institute, atrage atenția asupra unei variabile dificil de cuantificat: reacția populației.

Presiunea economică poate crește probabilitatea unor proteste, dar conflictul militar extern poate produce simultan un efect opus, consolidând temporar solidaritatea națională.

Ozcelik consideră că intervenția militară străină, victimele civile și percepția unei confruntări mai largi cu o ordine internațională condusă de Statele Unite susțin în prezent un anumit nivel de solidaritate „Iran-first”, toleranță sau pur și simplu răbdare față de regim. (Internazionale)

Această dinamică complică strategia americană.

Cu cât presiunea economică devine mai severă, cu atât crește riscul tulburărilor interne. Dar cu cât confruntarea este percepută mai puternic ca un război împotriva Iranului, cu atât regimul poate încerca să transforme presiunea externă într-un instrument de mobilizare patriotică.

O posibilă ieșire diplomatică prin regimul de navigație din Hormuz

În paralel cu confruntarea economică și militară, intermediarii regionali încearcă să identifice o formulă care să permită redeschiderea mai largă a traficului prin Hormuz.

Surse regionale citate de Reuters afirmă că o asemenea variantă este deja discutată cu Iranul. (Reuters)

Una dintre probleme privește solicitările iraniene referitoare la taxe și la dreptul Teheranului de a controla anumite aspecte ale navigației.

Dennis Ross consideră că un compromis ar putea presupune renunțarea Iranului la o taxă generală pentru tranzit, concomitent cu recunoașterea dreptului de a percepe plăți pentru servicii legitime de navigație, securitate sau protecție a mediului.

O asemenea formulă ar putea oferi ambelor părți posibilitatea de a prezenta rezultatul drept o victorie: Statele Unite ar obține redeschiderea strâmtorii, iar Iranul ar putea susține că nu a renunțat complet la rolul său în administrarea securității regionale.

Teheranul pregătește însă simultan anunțarea unei noi zone maritime restricționate și a unui nou coridor internațional pentru navigație prin Hormuz, ceea ce arată că disputa privind controlul strâmtorii este departe de a fi soluționată. (Reuters)

Iranul pierde venituri, dar păstrează capacitatea de escaladare

Strategia americană produce deja rezultate economice măsurabile. Exporturile iraniene de petrol au fost reduse drastic, accesul la valută este mai dificil, sancțiunile se extind către instituții financiare din state terțe, iar Teheranul nu a reușit să transforme perturbarea Hormuzului într-un șoc suficient pentru a obliga Washingtonul să cedeze.

Aceasta nu înseamnă însă că Iranul și-a pierdut capacitatea de a afecta economia globală.

Schimburile recente de lovituri asupra navelor comerciale și militare au redus din nou traficul maritim, iar Goldman Sachs avertizează că o escaladare severă a atacurilor asupra transporturilor energetice ar putea împinge petrolul până la aproximativ 120 de dolari pe baril. (Reuters)

Confruntarea a intrat astfel într-o etapă în care ambele părți încearcă să determine care poate suporta mai mult timp costurile.

Washingtonul mizează pe vulnerabilitatea economică a Iranului. Teheranul mizează pe rezistența internă, pe capacitatea de a menține riscul asupra navigației din Hormuz și pe costurile pe care prelungirea crizei le produce piețelor energetice și Statelor Unite.

Întrebarea decisivă nu mai este dacă sancțiunile și blocada afectează Iranul — datele arată că o fac. Întrebarea este dacă presiunea va deveni suficient de mare pentru a determina Teheranul să accepte un compromis înainte ca deteriorarea situației din Strâmtoarea Hormuz să provoace o nouă escaladare militară.