Rebelii Houthi din Yemen au devenit din nou activi în sudul Mării Roșii, potrivit Reuters. Începând cu 15 august, asiguratorii au extins zona de risc ridicat din jurul strâmtorii Bab el-Mandeb, în timp ce guvernul yemenit recunoscut internațional a anunțat peste 100 de operațiuni militare împotriva provinciilor controlate de Houthi, după cum relatează Al Jazeera. Cu toate acestea, rebelii nu dispun de o marină în sensul convențional. Cum reușesc, atunci, să perturbe traficul maritim într-una dintre cele mai importante strâmtori din lume? Acesta nu este un caz clasic de control maritim tradițional. Este un exemplu clar de negare a accesului (sea denial).
Strategia lor este dificil de înțeles fără a face distincția între aceste două abordări asupra războiului naval. Adversarul lor regional, Arabia Saudită, folosește o strategie de control maritim (sea control), nu doar pentru a folosi Marea Roșie în scopuri comerciale, ci pentru a o domina prin superioritate navală, alianțe complexe și infrastructură extinsă. Rebelii, pe de altă parte, nu au nevoie să o controleze în totalitate. Este suficient să vizeze puncte strategice de presiune, pentru a induce un sentiment de incertitudine tuturor navelor care traversează aceste ape și, astfel, pentru a proiecta instabilitate asupra întregii regiuni.
Campania Houthi demonstrează exact cum geografia, instabilitatea și capabilitățile asimetrice pot eclipsa superioritatea navală convențională și modul în care un actor non-statal poate exploata acești factori pentru a refuza accesul oricărei puteri hegemonice regionale sau globale.
Cum poți nega accesul fără să controlezi marea?
Campania Houthi poate fi înțeleasă ca o aplicare modernă a conceptului de sea denial, adaptată resurselor unui actor non-statal care operează într-un mediu geografic extrem de restrictiv. Astfel, observăm cum aceștia folosesc relieful costier accidentat sau peșterile din munții aflați în apropierea țărmului pentru a lansa peste Bab el-Mandeb o dronă Shahed de 20.000 de dolari, forțând distrugătoarele occidentale să răspundă disproporționat cu o rachetă de un milion de lire sterline. Nu își afirmă pe deplin dominația asupra mării, ci creează amenințări asimetrice care obligă navele militare sau comerciale să se gândească de două ori înainte de a trece în apropierea coastei Yemenului.
Acest context devine și mai dezavantajos dacă luăm în considerare tacticile de atac în roi (swarming) pentru care Houthii sunt cunoscuți. De exemplu, experții de la Center for Maritime Strategy folosesc ca model un distrugător de clasa Type 45, care dispune de 48 de silozuri de lansare verticală. Într-un scenariu de atac prin saturare, tipul de atac folosit în mod obișnuit de Houthi, un distrugător și-ar putea epuiza întregul stoc principal de muniție în câteva minute. Astfel, spre deosebire de statele cu o marină convențională puternică, care depind de flote costisitoare și de controlul continuu al spațiilor maritime, rebelii Houthi utilizează asimetria tactică pentru a contesta accesul pe mare al statelor superioare din punct de vedere tehnologic.
Asta le oferă, într-adevăr, un avantaj, însă această strategie nu poate fi aplicată oriunde. Ea depinde de o combinație specifică de geografie, fragmentare politică și capacitate militară.
Geografia care face posibilă interzicerea accesului
Acest punct de trecere crucial reprezintă însăși legătura dintre Golful Aden și Marea Roșie. Din punct de vedere geometric, zona funcționează ca o „pâlnie” care comprimă traficul maritim și obligă navele să treacă printr-un coridor limitat semnificativ. Analizând aceste date, putem trage concluzia că geometria strâmtorii Bab el-Mandeb funcționează efectiv ca un factor de echilibrare asimetric între statele care au interese în regiune. În timp ce marile puteri precum SUA și China investesc miliarde în portavioane și distrugătoare de ultimă generație, acestea sunt simultan constrânse de dimensiunile strâmtorii și forțate să manevreze într-un spațiu atât de îngust încât timpul de reacție al sistemelor radar de apărare este redus la minimum.
Din punct de vedere sistemic, aceasta anulează distanța strategică de care dispun navele în largul oceanului, unde flotele pot detecta amenințări chiar și de la sute de kilometri. În această „pâlnie”, coasta yemenită devine o platformă de lansare deosebit de avantajoasă pentru o dronă sau o rachetă care, dacă este lansată dintr-o locație ascunsă de pe țărmul estic, poate viza nave care nu se pot abate de la cursul lor normal din cauza adâncimii apei.
În cazul acesta, topografia acționează ca un scut asimetric pentru rebeli. Dacă ar fi să comparăm coasta joasă și relativ plată a vecinului său african, unde sunt localizate majoritatea bazelor militare străine din regiune, Djibouti se află într-un dezavantaj considerabil. Dar, dacă ne îndreptăm atenția spre celălalt mal al strâmtorii, putem observa terenul accidentat al coastei Yemenului. Acesta creează o platformă perfectă de lansare a atacurilor asupra navelor înghesuite în strâmtoare și le oferă rebelilor șansa să profite de poziția lor tactică superioară. Zonele înalte le permit să desfășoare sisteme radar și chiar lansatoare de rachete în locuri foarte dificil de detectat, ceea ce, în esență, îi face considerabil mai greu de identificat și neutralizat, oferindu-le capabilități eficiente de lovire care pun in dificultate marile puteri navale ale regiunii. Munții nu le servesc doar ca ascunzătoare, dar și ca punct de control, din moment ce vizibilitatea asupra strâmtorii este considerabil mai mare și un radar amplasat pe un vârf la sute de metri altitudine poate fi mai eficient decât unul amplasat direct pe o navă. Lanțul muntos înalt și terenul accidentat le permit rebelilor să folosească războiul de gherilă și tacticile de tip hit-and-run, oferind acoperire platformelor mobile care se pot retrage cu ușurință în peșteri sau în văile adânci ale Yemenului.
Vidul de putere de pe coastă
Realitatea politică a Yemenului contemporan este definită de o divizare între două autorități administrative care fragmentează profund statul în două jumătăți diferite: partea de nord, unde Houthii controlează regiunea din capitala Sana’a, și sudul, unde guvernul susținut de Arabia Saudită încearcă să guverneze, să riposteze și să recâștige controlul din centrul interimar al puterii, Aden. Potrivit Al Jazeera, la data de 18 august, guvernul recunoscut internațional a anunțat că forțele sale au desfășurat peste 100 de operațiuni militare împotriva rebelilor, agravând și mai mult ostilitățile dintre cele două facțiuni.
Fragmentarea teritorială a Yemenului este și mai acută în ceea ce privește țărmurile și apele sale teritoriale, unde controlul asupra infrastructurii navale sau diferitelor porturi a devenit miza luptelor dintre cele două regimuri aflate în conflict. Portul strategic Hodeidah funcționează sub autoritatea Houthi și nu reprezintă doar un hub pentru ajutorul umanitar, ci și o platformă de proiectare a puterii în bazinul sudic al Mării Roșii, în opoziție directă cu portul Aden din sudul Yemenului, care este controlat de guvernul recunoscut internațional.
Această fragmentare a statului a slăbit sever instituțiile de securitate maritimă ale Yemenului, inclusiv Garda de Coastă Yemenită (YCG), care se află într-un proces de reconstrucție instituțională de peste 10 ani, lăsând apele teritoriale într-un vid de suveranitate care împiedică orice formă de monitorizare.
Cum construiește un actor non-statal interzicerea accesului maritim
Evoluția militară a mișcării insurgente este mai mult decât o simplă acumulare de arme, ea reprezintă procesul de asimilare a doctrinei iraniene a războiului asimetric și de aplicare a acesteia în teatrul Mării Roșii.
Potrivit unui expert ONU, milițiile yemenite au fost antrenate pentru a deveni o forță armată de temut de către gruparea de elită Quds a Gărzii Revoluționare Iraniene, Hezbollah și specialiști și tehnicieni irakieni, toți membri ai Axei Rezistenței. Aceștia au contribuit la transformarea unei simple insurgențe într-o forță militară capabilă să opereze sisteme de armament complexe. Simpla prezență a consilierilor militari și a tehnicienilor care au facilitat transferul de know-how este un semn al unei implicări iraniene substanțiale, care le-a oferit rebelilor capacitatea de a adapta tehnologia militară iraniană la geografia Yemenului și de a o testa în situații reale de luptă. În același timp, au oferit instruire soldaților pentru a-și îmbunătăți strategiile de luptă asimetrică și pentru a opera rachete sau alte tipuri sofisticate de sisteme.
Mai mult decât atât, confruntați cu blocade internaționale și sancțiuni, Houthii au creat un lanț de aprovizionare modular care se bazează pe contrabanda cu componente critice de înaltă tehnologie ascunse în transporturi civile, care sunt ulterior asamblate în puncte de lucru subterane, după cum detaliază un raport al The Century Foundation. Faptul că pot produce arme la nivel local pe baza unor design-uri iraniene le oferă rebelilor reziliență strategică, făcând ca distrugerea depozitelor lor de arme prin bombardamente aeriene să fie extrem de dificilă.
Tocmai combinația dintre transferul extern de tehnologie, adaptarea producției locale și avantajul geografic oferă unei mișcări rebele relativ mici capacitatea de a nega efectiv accesul prin Bab el-Mandeb sau de a forța navele comerciale să folosească rute mai costisitoare doar pentru a evita orice risc.
De la atacarea navelor la schimbarea comportamentului acestora
Rebelii Houthi folosesc, de asemenea, și războiul informațional ca multiplicator de putere, documentând fiecare atac și postându-l pe rețelele sociale pentru a maximiza impactul psihologic, cu un singur scop: să influențeze piețele globale de asigurări maritime, în așa fel forțând marile companii de transport maritim să opteze pentru rute alternative mult mai costisitoare. Reuters relatează că această schimbare este deja în desfășurare ca urmare a atacurilor din ultima lună. Pe lângă asta, principala lor strategie este de a obține pârghia internațională de care au nevoie pentru a căpăta recunoaștere politică în Yemen sau influență asupra conflictului din Gaza.
În paralel, putem observa o micșorare a acoperirii totale a polițelor oferite de companiile de asigurări. Din moment ce Marea Roșie a fost desemnată drept o zonă cu un nivel ridicat de risc, acest lucru determină asiguratorii să aplice prime suplimentare sau chiar să introducă excluderi specifice pentru navele de marfă asociate cu Statele Unite, Regatul Unit sau Israel. Recent, în urma unei notificări din partea reasiguratorilor săi, Japan P&I Club a anunțat că își extinde zona desemnată de excludere pentru riscuri de război în regiunea Oceanului Indian, a Golfului Aden și a Mării Roșii de Sud pentru anumite polițe, începând cu 15 august 2026, ceea ce înseamnă că o zonă și mai extinsă va fi acum supusă unor prețuri mai ridicate pentru asigurări.
Dacă navele își schimbă comportamentul din cauza amenințării, atacatorul a obținut o formă de interzicere a accesului maritim fără ca, de fapt, să controleze acest spațiu.
Implicația strategică
Implicația geopolitică mai largă a conflictului actual și un fapt care va modifica pe termen lung arhitectura de securitate a regiunii este, în cele din urmă, provocarea tot mai mare la adresa exercitării practice a libertății de navigație.
De la începutul conflictului, controlul asupra unor părți ale spațiului maritim al regiunii a fost contestat tot mai mult de facțiuni rivale, creând un mediu în care diferiți actori pot perturba sau restricționa accesul la căi navigabile esențiale. Iranul a practicat în mod activ această strategie atât în strâmtoarea Ormuz, cât și în Bab el-Mandeb, alegând să perturbe tranzitul fără să închidă oficial strâmtoarea până recent, iar în acest cadru navele comerciale, inclusiv cele neutre, sunt supuse unei politici selective care permite trecerea limitată doar a navelor care au legături cu state considerate partenere.
Houthii nu au nevoie să controleze Marea Roșie pentru a-și exercita puterea asupra ei. Într-un mediu maritim din ce în ce mai disputat, transformarea mării într-un spațiu greu de utilizat poate fi o formă de putere în sine.
Citește și
