Încotro bate vântul? Străinul, devenirea și problema agentivității în conștiința românească

Teza mea este destul de simplă: poate că românii au devenit atât de buni la a supraviețui istoriei, încât au învățat să aștepte istoria mai degrabă decât să încerce să o producă.

Secole petrecute între imperii și puteri mai mari au făcut din adaptare o strategie rațională de supraviețuire: negociezi, aștepți, vezi cine câștigă, citești raportul de forțe și îți așezi pânzele după vânt. Dar dacă faci asta suficient de mult timp, strategia poate deveni caracter. „O fi”, „trece și asta”, măsura, neîncrederea în gestul radical și reflexul de a aștepta să vedem încotro bate vântul pot fi nu doar trăsături ale conștiinței românești, ci și urmele lăsate în ea de istorie.

Nu cred însă că geopolitica explică totul și nici că există un „spirit românesc” etern care ne-a condamnat la pasivitate. Ipoteza mea este mai degrabă circulară: caracterul influențează felul în care răspundem istoriei, iar istoria selectează și întărește anumite trăsături de caracter.

Ceea ce era caracter poate deveni strategie de supraviețuire, iar ceea ce era strategie de supraviețuire se poate întoarce în caracter.

De la geopolitică la conștiință

Încă de la începutul istoriei politice românești, românii au trăit între puteri mai mari decât ei: Imperiul Otoman, Polonia, Ungaria și Habsburgii, apoi Rusia, Germania, Uniunea Sovietică. Asta nu înseamnă că actorii români au fost inerți. Ștefan cel Mare, Cantemir, unioniștii, oamenii din 1918 sau cei din 1989 au avut inițiativă și au făcut lucruri importante. Dar apare foarte des aceeași structură: succesul lor depinde de o configurație internațională pe care nu ei au produs-o. Avem agentivitate, dar este deseori o capacitate de acțiune în interiorul unei conjuncturi create de alții.

Cantemir, în 1711, încearcă să scoată Moldova de sub dominația otomană prin alianța cu Rusia lui Petru cel Mare. Proiectul este românesc, inițiativa există, dar succesul depinde de victoria Rusiei. Rusia pierde la Prut, iar proiectul cade. În 1859, unioniștii români profită inteligent de contextul creat după Războiul Crimeii. Alegerea lui Cuza în ambele principate este un act politic românesc foarte inteligent, dar fereastra geopolitică nu fusese creată de români. În 1877, România luptă efectiv pentru independență, dar momentul decisiv apare în contextul războiului ruso-otoman. În 1918, românii din Basarabia, Bucovina și Transilvania își creează propriile structuri și iau propriile decizii, dar România Mare ar fi fost aproape imposibilă dacă Imperiul Rus și Austro-Ungaria nu s-ar fi prăbușit. Din nou: proiect intern + schimbarea ordinii externe = salt istoric românesc.

1940 este însă partea întunecată a acestei structuri și probabil una dintre marile traume ale conștiinței politice românești. În câteva luni, România pierde Basarabia și nordul Bucovinei, nordul Transilvaniei și sudul Dobrogei. Dintr-odată devine evident că frontierele tale pot fi modificate la Moscova, Berlin sau Roma. Aici slăbiciunea geopolitică nu mai produce doar oportunități de care poți profita, ci și frică. Suveranitatea pare fragilă: tu poți considera un teritoriu al tău, dar o putere mai mare poate hotărî altceva. Iar reacția României este interesantă: soluția la pericolul venit din afară este căutată tot în afară. După pierderile teritoriale și prăbușirea Franței, România se apropie de Germania. Cu alte cuvinte, jaful vine din exterior, dar și speranța recuperării este legată de o altă mare putere.

În 1944–1947 structura devine și mai dură. Înlăturarea lui Antonescu la 23 august este o acțiune românească reală, dar are loc într-un moment în care Armata Roșie avansează și Germania pierde războiul. Apoi instaurarea comunismului este imposibil de separat de dominația sovietică asupra Europei de Est. Lecția poate deveni aproape brutală: nu doar granițele, ci și sistemul politic pot depinde de ordinea geopolitică în care ai ajuns.

1989 păstrează aceeași ambiguitate. Revolta este reală, oamenii ies în stradă și mor. Există capacitate de acțiune românească. Dar succesul revoluției vine exact când întregul bloc estic se destramă, iar URSS lui Gorbaciov nu mai reacționează ca în Ungaria în 1956 sau Cehoslovacia în 1968. Din nou, românii acționează, dar într-o fereastră istorică pe care nu ei au creat-o.

După 1989 mecanismul se schimbă, dar nu dispare. România vrea NATO și UE. De data aceasta exteriorul nu mai este cuceritorul, ci modelul, evaluatorul, aliatul și garantul. Reformăm instituțiile pentru integrare, armonizăm legislația, ne măsurăm după standarde externe. Transformarea internă este legitimată printr-o destinație externă.

De aici apare întrebarea care mă interesează: dacă această structură se repetă suficient de mult, nu lasă ea ceva în conștiință? Poate apare reflexul că lucrurile mari sunt hotărâte în altă parte, iar inteligența noastră constă în a înțelege la timp încotro bate vântul. Nu înseamnă că românii nu au agentivitate. Au avut-o de multe ori. Dar este o capacitate de acțiune care poartă în ea memoria slăbiciunii, frica de a rămâne singur și trauma faptului că, dacă raportul de forțe se schimbă suficient de mult, altcineva poate ajunge din nou să stabilească cadrul în care tu trebuie să trăiești.

Interiorizarea geopoliticii: „ei decid”

Dacă experiența asta se repetă timp de secole, întrebarea este dacă nu începe, la un moment dat, să intre și în conștiință. Dacă marile războaie, granițele, protectorii, regimurile și ferestrele noastre de modernizare depind atât de des de schimbări produse în afara noastră, poate că învățăm ceva foarte simplu: nu eu schimb direcția; eu trebuie să aflu încotro bate vântul. Nu înseamnă că românul nu face nimic. Se adaptează, negociază, supraviețuiește, profită de moment. Dar autorul politic care mișcă lumea rămâne, prea des, altcineva.

Mi se pare interesant cât de prezentă este structura asta și astăzi, inclusiv în felul în care ne explicăm propriile probleme. „Ne-au vândut la Yalta.” „Ne-au băgat în comunism.” „Ne-au primit în NATO.” „Bruxelles-ul ne cere.” „Americanii decid.” „Rușii sunt în spate.” „Multinaționalele conduc.” „Marile puteri ne folosesc.” Evident, unele asemenea afirmații pot fi adevărate într-o anumită măsură, altele sunt exagerări sau pur și simplu conspirații. Dar asta este mai puțin important pentru ideea mea. Mai interesant este că și tabere politice complet opuse pot avea aceeași imagine despre România: agentul adevărat este undeva în afară. Unii cred că ne controlează Bruxelles-ul și Washingtonul, ceilalți văd Moscova în spatele oricărei mișcări antioccidentale. Se ceartă asupra străinului care ne influențează, dar împărtășesc uneori o presupunere mai profundă: noi nu suntem niciodată chiar stăpânii jocului.

Și aici Noica începe să devină neliniștitor de actual. În Pagini despre sufletul românesc, el găsește în vechea conștiință românească un raport foarte ciudat cu istoria. Peste agitația evenimentelor există ceva care rămâne. De aici acel „trece și asta”: istoria vine peste tine, te lovește, dar nu primește ultimul cuvânt. La fel, în „Cum gândește poporul român”, Noica ajunge la formula: „Noi nici nu stăpânim lumea și nici n-o schimbăm. Dumnezeu o face, sau se face ea însăși.” Iar „o fi” exprimă aceeași suspendare: nu trebuie neapărat să împing lucrurile până la certitudine, să forțez lumea să-mi răspundă, să o cuceresc intelectual. Măsura românească înseamnă tocmai refuzul excesului, inclusiv al excesului de rațiune și de voință.

Prima mea tentație ar fi să întorc pur și simplu explicația lui Noica. În loc să spun că am avut această istorie pentru că „sufletul românesc” era construit pe „o fi”, măsură și „trece și asta”, aș putea spune că tocmai această istorie a produs treptat asemenea trăsături. Ipoteza este seducătoare. Dacă trăiești secole într-o lume pe care nu o poți stăpâni, este firesc să înveți că nu are rost să te comporți ca și cum ai stăpâni-o. Dacă nu poți opri imperiul, negociezi cu el. Dacă nu poți decide cine domină regiunea, încerci să alegi partea potrivită. Dacă nu poți împiedica schimbarea ordinii, aștepți să vezi ce ordine apare. Dacă nici măcar granița nu este întotdeauna în mâna ta, supraviețuirea poate deveni mai importantă decât victoria.

Privit astfel, „o fi” nu mai este numai filosofie populară. Poate fi citit și ca o strategie istorică: să vedem ce se întâmplă. „Trece și asta” poate păstra memoria unui popor peste care au trecut multe lucruri pe care nu le putea opri. Iar măsura poate căpăta și sensul unei neîncrederi față de gestul absolut: nu te arunca până la capăt, nu paria totul, nu presupune că tu vei schimba lumea, fiindcă lumea este mai mare decât tine și mâine raportul de forțe poate fi altul. În această lectură, ceea ce la Noica apare ca structură spirituală românească ar putea fi, cel puțin parțial, și sedimentul psihologic al unei experiențe istorice repetate.

Dar nici această inversare nu mă mulțumește complet. Ar fi prea simplu să înlocuiesc un determinism cu altul: în loc să spun că spiritul a produs istoria, să spun că istoria a produs spiritul. Nu am de unde să știu că românii ar fi avut, într-un alt context geopolitic, un temperament complet diferit. Și nici nu pot presupune că măsura, prudența, „o fi” sau neîncrederea în exces au apărut pur și simplu după câteva secole de dominație. Poate că ceva din această dispoziție exista deja; poate că istoria a produs-o; cel mai probabil, dacă ipoteza mea are vreun adevăr, cele două procese sunt greu de separat.

Aici mi se pare mai interesant să nu aleg între Noica și inversarea lui, ci să mă întreb dacă nu cumva cele două se hrănesc reciproc. Un spirit deja înclinat spre prudență, măsură și adaptare întâlnește un context geopolitic în care asemenea trăsături sunt adesea utile pentru supraviețuire. Nu forțezi lumea pentru că nu ești foarte înclinat s-o faci; apoi descoperi că lumea este într-adevăr prea puternică pentru a fi forțată. Te adaptezi și supraviețuiești, iar succesul adaptării îți confirmă valoarea ei. În același timp, fiecare experiență de dominație îți oferă încă un motiv să nu crezi prea mult în capacitatea ta de a modifica ordinea. Caracterul influențează răspunsul la istorie, iar istoria selectează, întărește și justifică anumite trăsături de caracter.

Asta ar putea explica și contradicția românească dintre fatalism și extraordinara capacitate de adaptare. „O fi” nu înseamnă neapărat că stau nemișcat. Înseamnă că nu încerc să produc eu vântul; încerc să văd de unde bate și să-mi așez pânzele. Uneori această inteligență ne-a salvat. Alteori poate ne-a făcut oportuniști, fricoși sau incapabili să gândim pe termen lung. Dar mai ales ne-ar fi putut obișnui cu ideea că istoria este ceva ce ni se întâmplă înainte de a fi ceva ce facem noi.

În sensul acesta, „o fi” poate fi și cauză, și rezultat. Nu în sensul că putem identifica un „spirit românesc” originar și apoi urmări mecanic efectele lui timp de cinci sute de ani. Mai degrabă, o anumită dispoziție culturală și o anumită experiență geopolitică s-ar fi putut confirma reciproc de-a lungul timpului. Prudența favorizează adaptarea; adaptarea face dominația suportabilă; dominația reduce experiența de a fi stăpân pe propriul destin; lipsa acestei experiențe întărește neîncrederea în gestul radical și reflexul de a aștepta să vezi încotro bate vântul. Ceea ce era caracter poate deveni strategie de supraviețuire, iar ceea ce era strategie de supraviețuire se poate întoarce în caracter.

Poate că tocmai de aceea este atât de greu să spunem unde începe una și unde se termină cealaltă. După suficiente generații, istoria și caracterul nu mai apar ca două explicații concurente, ci ca două părți ale aceluiași cerc. „O fi” nu explică singur istoria românească, iar istoria românească nu explică singură „o fi”. Poate că fiecare l-a învățat, confirmat și întărit pe celălalt.

Aceeași slăbiciune, răspunsuri diferite

Ipoteza mea are însă nevoie de o comparație. Dacă spun că poziția geopolitică slabă a produs în timp ceva din „o fi”, „trece și asta”, măsura și adaptabilitatea românească, apare imediat întrebarea: de ce nu au devenit la fel și polonezii, sârbii sau ungurii? Și ei au trăit între imperii, au fost ocupați, împărțiți, dominați și uneori aproape șterși politic. Tocmai aici trebuie modificată ideea: aceeași slăbiciune geopolitică nu produce automat aceeași psihologie. Poate produce răspunsuri culturale complet diferite.

Polonia este probabil contrastul cel mai puternic. Statul polono-lituanian este împărțit între Rusia, Prusia și Austria și dispare de pe hartă la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Dar răspunsul polonez nu devine în primul rând „trece și asta”, ci insurecția. 1830–1831, 1846, 1848, 1863–1864: revolte repetate, adesea cu șanse mici și rezultate catastrofale. După eșecul din 1863 apare și o orientare mai pragmatică spre educație, economie și consolidarea societății, dar tocmai ca pregătire pentru momentul în care independența va redeveni posibilă. Slăbiciunea produce aici un imaginar aproape opus celui românesc: dacă istoria este făcută de alții împotriva mea, trebuie să mă revolt împotriva ei, chiar dacă pierd. În locul supraviețuirii prin adaptare apare cultul rezistenței și al sacrificiului.

Serbia oferă alt răspuns. Și sârbii trăiesc între otomani, Habsburgi și Rusia, dar statul sârb modern se naște chiar din insurecțiile din 1804 și 1815. Prima revoltă se transformă dintr-o reacție împotriva abuzurilor locale într-un proiect de eliberare și refacere a statalității; după aceea, Miloš Obrenović combină revolta cu negocierea pragmatică față de otomani. Aici apare o combinație foarte interesantă: mă revolt, apoi negociez. Sârbul nu controlează nici el geopolitica, caută sprijin rusesc și profită de slăbirea otomană, dar mitul fondator al Serbiei moderne este unul al insurecției. România modernă, în schimb, își poate pune în centrul memoriei politice o performanță precum dubla alegere a lui Cuza: nu distrug ordinea prin forță, ci găsesc fisura din ordinea existentă și o folosesc.

Ungaria este al treilea caz și poate cel mai interesant pentru problema traumei. Maghiarii cunosc și ei dominația imperială, pierd revoluția din 1848–1849, apoi revolta din 1956 este zdrobită de sovietici. Tocmai aceste două înfrângeri au devenit elemente importante ale conștiinței istorice maghiare, asociate cu libertatea, sacrificiul și tragedia națională. Iar peste toate există Trianonul: experiența că puterile externe pot redesena radical spațiul pe care îl consideri al tău. Este foarte apropiat de trauma românească din 1940, dar răspunsul cultural pare diferit. În imaginarul maghiar persistă puternic ideea „mi s-a luat ceva ce era al meu”. În cel românesc apare mai ușor: „trebuie să am grijă să nu mi se ia din nou.” Primul produce revendicare; al doilea poate produce frică și căutarea unui garant.

De aceea aș reformula ipoteza mea. Nu geopolitica produce mecanic caracterul. Mai degrabă: aceeași slăbiciune poate fi metabolizată cultural în moduri diferite.

Polonezul poate transforma slăbiciunea în insurecție. Sârbul, în revoltă urmată de negociere. Maghiarul, în memoria pierderii și revendicare. Românul pare să o fi transformat mai ales în adaptare, continuitate și citirea raportului de forțe.

Și poate tocmai aici devine mai interesant Noica. „O fi” și „trece și asta” nu mai trebuie văzute ca defecte misterioase ale unui „suflet românesc” etern. Ele pot fi una dintre soluțiile culturale posibile la aceeași problemă pe care alte popoare mici au rezolvat-o altfel. Nu suntem pasivi pentru că suntem români. Poate am devenit acest tip particular de români pentru că, dintre mai multe răspunsuri posibile la slăbiciune, istoria ne-a învățat foarte mult timp să supraviețuim citind lumea înainte de a încerca s-o schimbăm.

Occidentul: de la protector la judecător al normalității

Dacă există într-adevăr această tendință românească de a privi istoria ca pe un cadru stabilit în mare parte de alții, atunci merită urmărit și cum s-a schimbat figura străinului în conștiința românească. Pentru că străinul nu a însemnat mereu același lucru. Uneori a fost dușmanul, alteori protectorul, alteori modelul. Dar aproape întotdeauna a fost relevant. Românul a trebuit să știe cine este străinul, ce vrea și cât de puternic este.

În Evul Mediu, străinul este în primul rând puterea de care trebuie să mă feresc, cu care trebuie să negociez sau pe care trebuie s-o folosesc împotriva alteia. Nu trebuie să iubesc Imperiul Otoman, Polonia sau Ungaria. Trebuie să știu ce pot face în raport cu ele. În secolul al XVIII-lea apare tot mai clar străinul ca posibil protector împotriva altui străin. Cantemir caută Rusia pentru a scăpa de otomani. Problema nu este încă „cum să devenim ruși?”, ci „care putere externă îmi permite să scap de puterea externă care mă domină acum?”.

În secolul al XIX-lea însă, mai ales odată cu occidentalizarea, se produce ceva mult mai profund. Occidentul nu mai este doar o putere. Devine model. Instituțiile lui sunt mai bune, orașele lui sunt mai dezvoltate, cultura lui are prestigiu, iar Franța devine pentru elitele românești un reper extraordinar. Străinul occidental ajunge simultan model + arbitru + garant. Nu mai întreb doar: „Ce poate face Franța pentru mine?”, ci și: „Cum ar trebui să arate România ca să fie o țară modernă asemenea Franței?”. Aici începe problema pe care Maiorescu o va formula prin „formele fără fond”: putem importa forma modernității mai repede decât putem produce fondul social care a creat-o.

Apoi vine 1940 și străinul își arată din nou fața brutală. El nu este numai profesorul modernității. Este și cel care poate redesena granița peste capul meu. După război, experiența merge și mai departe: străinul poate contribui decisiv nu numai la schimbarea frontierei, ci la schimbarea întregului regim politic. Sovietizarea României se produce în condițiile dominației sovietice asupra Europei de Est. Străinul rămâne astfel în același timp ceva de care îmi este frică și ceva fără de care nu-mi pot explica propria istorie.

După 1989 se întâmplă însă ceva nou. Occidentul nu ne cucerește. Noi vrem să mergem spre el. România intră în NATO în 2004 și în Uniunea Europeană în 2007, în urma unui proiect politic românesc asumat. Dar procesul de aderare presupune explicit standarde, condiții, reforme și monitorizare externă; Comisia Europeană evalua inclusiv domeniile în care România trebuia să continue reformele pentru a îndeplini obligațiile aderării.

Și tocmai aici problema devine mult mai subtilă. Nu mai putem spune:

„Străinii ne obligă să fim ca ei.”

Acum apare ceva mai straniu:

„Noi vrem ca străinii pe care îi considerăm superiori să ne confirme că am devenit ca ei.”

Străinul occidental devine model + evaluator + finanțator + aliat + garant de securitate. Și, încet, poate deveni și judecător al normalității noastre. Nu mai întreb numai dacă România funcționează bine. Întreb dacă este „ca afară”. Nu mai este suficient să fiu modern; vreau să știu dacă sunt considerat modern de centrul pe care îl recunosc drept modern.

De aici sensibilitatea aproape obsesivă față de exterior: Ce spune presa străină despre România? Cum ne văd europenii? Ne primesc? De ce ne confundă cu alții? Uite, un străin spune că România e frumoasă! Evident că fiecare societate este interesată de imaginea ei. Dar la noi pare uneori că aprecierea externă valorează mai mult tocmai pentru că vine din exterior. Parcă nu este suficient să spunem noi ce suntem. Așteptăm să ni se confirme că avem voie să fim ceea ce vrem să credem că suntem.

Aici apare diferența dintre două relații complet diferite cu străinul:

„Tu mă obligi să aflu cine sunt.”

și:

„Tu îmi spui cine ar trebui să fiu.”

Prima poate fi extraordinar de creatoare. Mă întâlnesc cu altă civilizație, mă compar cu ea, îmi văd slăbiciunile și sunt obligat să produc un răspuns al meu. A doua poate produce dependență identitară. Nu mai folosesc Occidentul ca să mă descopăr și să mă transform. Îl folosesc ca răspuns gata făcut la întrebarea despre ce trebuie să devin.

De aceea mi se pare că după 1989 problematica românească a devenirii a primit un răspuns paradoxal. Noica spunea că vechea cultură românească nu avea o mare problematică a devenirii. După comunism, în sfârșit vrem fanatic să devenim ceva. Numai că problematica devenirii este rezolvată prin a deveni ceva ce există deja: occidentali.

Și aici apare diferența care mă interesează cel mai mult:

O societate periferică întreabă: „Care este standardul?”

O societate creatoare întreabă: „Care este problema?”

Prima caută modelul, îl traduce, îl armonizează, îl implementează și apoi verifică dacă l-a implementat corect. A doua poate învăța de la alții, dar la un moment dat începe să producă ea însăși forme pe care ceilalți ajung să le copieze.

Poate că marea reușită românească de după 1989 a fost tocmai faptul că am citit corect, încă o dată, încotro bate vântul istoriei. Am ales Occidentul, am intrat în instituțiile lui și ne-am modernizat enorm. Problema începe abia după această reușită. Pentru că odată ajunși acolo apare o întrebare pe care aderarea la nicio organizație nu o poate rezolva:

Acum că nu mai trebuie să ni se spună unde să mergem, știm noi unde vrem să mergem?

Blaga și eșecul sintezei

Aici problema satului devine mult mai importantă decât simpla nostalgie după o Românie care dispare. Blaga nu trebuie citit ca și cum soluția lui ar fi fost să conservăm satul la infinit, să ținem țăranii în sate și să transformăm România într-un muzeu etnografic. Din contră, problema lui era cum poate o cultură „minoră”, anonimă și tradițională, să intre în modernitate fără să se anuleze pe sine. Cum iei fondul pe care l-ai moștenit și îl transformi într-o cultură majoră, capabilă să producă forme moderne și universale? Aici era armonia lui Blaga: nu sat împotriva Occidentului și nici Occident împotriva satului, ci fond românesc trecut prin individul creator și ridicat la o formă universală.

Astăzi însă satul care purta mare parte din această lume se depopulează, îmbătrânește și uneori este privit chiar de români ca o rușine care trebuie depășită. Asta în sine nu este neapărat o tragedie. Formele sociale mor. Franța nu trebuie să rămână o societate de țărani ca să rămână franceză. Întrebarea adevărată este alta: ce am făcut cu lumea românească pe care am pierdut-o? Satul moare. Bun. Ce am produs din ceea ce a murit? Nu mă refer la ie, pensiune rustică, festival folcloric sau reclamă cu „tradiții autentice”. Mă refer la filosofie, arhitectură, oraș, cinema, design, instituții, muzică, raport cu tehnologia, o formă proprie de comunitate. Unde este experiența aceea transformată într-o modernitate care poate spune ceva și altora?

Aici mi se pare că putem vorbi despre un eșec blagian parțial. România s-a modernizat, dar a modernizat forma mult mai repede decât a reușit să universalizeze fondul. Iar după 1989 procesul s-a accelerat enorm. În secolul al XIX-lea Occidentul venea prin câteva elite, prin Paris, cărți, profesori, universități și modă. Astăzi Occidentul îl avem literalmente în buzunar. TikTok, Instagram, Netflix, publicitate, limbaj corporatist, modele de consum, discurs politic, standarde profesionale și comportamente sociale intră zilnic în viața a milioane de oameni. Pentru prima dată, occidentalizarea nu mai este doar proiectul unei elite. Este un mediu în care trăim.

Și aici apare ceea ce aș numi în continuare un Occident sterilizat. Nu pentru că Occidentul însuși ar fi steril sau nu ar mai crea nimic, ci pentru că noi importăm adesea versiunea lui deja terminată, standardizată și ambalată. Nu importăm neapărat Occidentul creator care și-a produs singur modernitatea prin conflicte, filosofie, revoluții și contradicții. Importăm rezultatul. Nu îl importăm pe Nietzsche ca problemă; importăm vocabularul social care a rămas după generații întregi de probleme occidentale. Nu inventăm instituția; implementăm benchmark-ul. Standardul este european, legislația este armonizată european, modelul de dezvoltare este european, iar contribuția noastră riscă uneori să rămână simplă implementare românească. În economie apare o întrebare asemănătoare: dacă tehnologia, capitalul, piața, marca și strategia vin în mare parte din exterior, iar de aici vine mai ales munca, unde se produce forma?

Asta nu înseamnă că integrarea occidentală este o greșeală și nici că România este pur și simplu o colonie. Problema este mai profundă. Poate că am făcut exact lucrul pe care Blaga încerca să-l evite: în loc să folosim modernitatea occidentală pentru a transforma fondul românesc într-o formă nouă, am început să considerăm fondul însuși un obstacol în calea modernizării. Satul devine înapoiere, tradiția devine jenă, particularitatea devine ceva suspect, iar diferența față de Occident devine automat defect.

De aceea moartea satului nu mă interesează fiindcă vreau satul înapoi. Mă interesează pentru că odată cu el dispare unul dintre marile rezervoare istorice ale culturii românești. Blaga nu ne cerea să rămânem în sat. Ne cerea, într-un fel, să reușim să plecăm din el luând ceva cu noi. Iar întrebarea care rămâne astăzi este dacă am făcut asta sau dacă, grăbiți să devenim moderni, am plecat pur și simplu cu mâinile goale.

Analiza care urmează privește Legiunea exclusiv ca fenomen istoric și ca test al ipotezei de mai sus; nu presupune nicio recuperare normativă a ideologiei, violenței sau antisemitismului legionar.

Legiunea: excepția care nu reușește să evadeze din regulă

În toată povestea asta există însă o excepție foarte stranie: Mișcarea Legionară. Nu pentru că ar fi fost prima mișcare naționalistă românească și nici pentru că ar fi apărut izolată de Europa. Legiunea aparține evident familiei fascismelor europene și apare într-o Europă în care liberalismul, comunismul și fascismul se luptau pentru viitor. Dar, în același timp, nu poate fi redusă la o simplă copie a Germaniei sau Italiei. Legiunea este fondată în 1927, înainte ca Hitler să ajungă la putere, iar rădăcinile ei se găsesc și în fenomene românești mai vechi: naționalism, antisemitism, mișcarea studențească, ortodoxism politic, ruralism și ideea regenerării naționale. Istoricii o încadrează în fascismul european, dar subliniază tocmai caracterul ei neobișnuit de religios și mistico-ortodox.

Din perspectiva problemei mele, aici apare ceva aproape opus românului descris de Noica. Românul noician are măsură, spune „o fi”, nu împinge lucrurile până la capăt, nu vrea să stăpânească lumea și nici să o transforme cu orice preț. Legionarul vrea exact contrariul. Nu „o fi”, ci „trebuie să fie”. Nu măsură, ci exces. Nu adaptare, ci voință. Nu cumințenie, ci fanatism. Nu simplă supraviețuire, ci sacrificiu. Nu acceptarea devenirii lumii, ci producerea unui „om nou” care să producă, la rândul lui, o Românie nouă. Din acest punct de vedere, Legiunea poate fi citită aproape ca o revoltă antropologică împotriva românului tradițional: împotriva pasivității, a resemnării, a lenei, a lui „lasă că merge”, a lui „trece și asta”.

Dar lucrul cel mai interesant este că această revoltă nu încearcă să distrugă fondul românesc pentru a deveni modernă. Îl radicalizează pentru a produce o modernitate fascistă proprie. Credința este transformată în mistică politică, jertfa în sacrificiu pentru națiune, moartea în martiriu, comunitatea în „cuib”, satul în ideal național, pământul în realitate aproape sacră, iar regenerarea sufletească în proiect politic. Legiunea ia materiale tradiționale și încearcă să construiască din ele un om modern, militant și revoluționar. Tocmai de aceea, lăsând complet deoparte valoarea morală a rezultatului — violența, antisemitismul și asasinatele politice rămân ceea ce au fost — fenomenul este cultural foarte interesant.

Într-un sens aproape pervers, aici apare ceva asemănător cu armonia blagiană. Blaga voia ca fondul autohton să nu fie aruncat pentru a copia Occidentul, ci transformat într-o creație modernă capabilă să intre în universal. Legiunea face structural ceva asemănător, dar într-o direcție fascistă și distructivă: formă politică modernă europeană + fond religios, rural și național românesc = o variantă românească distinctă a fascismului. Nu spune „trebuie să devenim germani”. Spune, în esență, „trebuie să transformăm radical ceea ce suntem în ceva capabil să facă istorie”. Tocmai asta putea să fascineze o generație obsedată, precum tânărul Cioran, de impresia că România vegetează în afara istoriei. Nu pentru că Germania era bogată și trebuia copiată, ci pentru că, în sfârșit, apăreau români care păreau să vrea ceva până la capăt.

Și totuși aici reapare ironia întregului meu argument. Mișcarea care încearcă poate cel mai violent să rupă pasivitatea românească nu reușește să rupă dependența geopolitică românească. În 1940, Dictatul de la Viena este o catastrofă pentru naționalismul legionar; legionarii nu acceptă pierderea nordului Transilvaniei doar fiindcă Hitler participase la decizie. Dar nici nu pot transforma indignarea într-un război independent împotriva Germaniei sau Ungariei. După prăbușirea Franței și ocuparea Basarabiei de către URSS, Germania rămâne puterea prin intermediul căreia România speră să se apere și eventual să-și recupereze teritoriile. Statul Național-Legionar continuă astfel apropierea de Berlin, iar România aderă la Axă în noiembrie 1940.

De aceea Legiunea este pentru mine excepția care confirmă și complică regula. Cultural, încearcă să facă, într-o formă fascistă și distructivă, ceea ce România face atât de rar: să producă o formă proprie, să transforme fondul și să impună o direcție istoriei. Geopolitic însă rămâne captivă aceleiași slăbiciuni. Scopurile puteau fi autohtone; mijloacele continuau să depindă de ordinea făcută de alții. Până și mișcarea care strigă cel mai tare „noi vom face” descoperă, în momentul decisiv, că există lucruri pe care tot alții au puterea să le facă.

După 1989: „Tu îmi spui cine ar trebui să fiu”

După 1989, relația cu străinul se schimbă din nou. Occidentul nu ne cucerește și nu ne obligă să intrăm în NATO sau UE. Noi vrem asta, poate mai hotărât decât am vrut aproape orice alt proiect modern. România intră în NATO în 2004 și în UE în 2007, după ani de reforme făcute explicit în direcția integrării occidentale. Dar aici apare diferența dintre două raportări la exterior: „Tu mă obligi să aflu cine sunt” și „Tu îmi spui cine ar trebui să fiu.” Prima poate crea. A doua poate ajunge să copieze.

Mi se pare că România post-1989 oscilează între ele, dar uneori cade prea ușor în a doua. Identitatea devine chiar una prin negație: nu Rusia, nu Balcanii, nu satul, nu înapoierea, nu Estul, deci Europa. Alegerea occidentală poate fi perfect rațională și chiar vitală geopolitic. Problema începe când Occidentul devine singura propoziție pozitivă despre noi. Dacă toate criteriile succesului nostru sunt produse în altă parte, atunci ce mai producem noi în afară de o versiune locală, mai mult sau mai puțin reușită, a unui model deja existent?

De aceea poziția la care ajung este, paradoxal, mai apropiată de Cioran și Blaga decât de un simplu tradiționalism. Nu vreau întoarcerea în sat și nici conservarea României ca muzeu. Din Cioran mă interesează obsesia, forța, afirmația, voința de a produce istorie. Din Blaga mă interesează ideea că modernizarea nu trebuie să însemne eliminarea fondului, ci transformarea lui în creație. Iar primul pas ar fi poate să recunoaștem fără rușine că istoria noastră nu este structural identică cu istoria Occidentului. Suntem latini, ortodocși, balcanici, est-europeni, central-europeni pe alocuri, formați la marginea imperiilor și apoi integrați în Occident. Nu trebuie să falsificăm această istorie pentru a demonstra că merităm să fim europeni.

Și nu am încă o soluție. Poate tocmai contradicția trebuie păstrată. Occidentul ne-a oferit după 1989 securitate, libertate, prosperitate și o modernizare reală. Dar dacă sute de ani am devenit foarte buni la a înțelege încotro bate vântul, rămâne întrebarea care mă interesează cel mai mult: acum că am ajuns de partea bună a lui, putem începe vreodată să producem și noi direcția, sau succesul nostru va continua să însemne doar că am învățat să ne lăsăm purtați foarte bine?

Notă editorială: Acest articol este o analiză de opinie semnată. Opiniile, interpretările și concluziile exprimate aparțin exclusiv autorului și nu reflectă în mod necesar poziția editorială a Atlas News România.