Forumul Regional ASEAN de la Manila a devenit centrul diplomatic al crizei care leagă Strâmtoarea Ormuz de Bab el-Mandeb. Miniștrii de externe reuniți în capitala Filipinelor veniseră pregătiți să discute securitatea Indo-Pacificului, tensiunile din Marea Chinei de Sud și războiul din Ucraina. Escaladarea dintre Statele Unite și Iran, blocarea aproape totală a traficului prin Ormuz și atacurile revendicate de rebelii Houthi asupra petrolierelor saudite au schimbat însă centrul de greutate al reuniunii.
În mijlocul acestei reconfigurări se află secretarul de stat american Marco Rubio. Strategia sa nu urmărește doar obținerea sprijinului pentru operațiunile militare americane. Washingtonul încearcă să transforme comportamentul Iranului dintr-o problemă bilaterală într-o amenințare comună la adresa economiei mondiale și a libertății de navigație.
Distincția este esențială. Statele asiatice nu doresc să intre într-o alianță militară împotriva Iranului și nici să valideze automat toate acțiunile americane. Ele nu pot ignora însă o strategie care amenință simultan transporturile energetice prin Golful Persic și accesul către Canalul Suez.
Iranul încearcă să folosească două dintre cele mai importante strâmtori ale lumii ca instrumente de presiune. Marco Rubio încearcă să transforme această presiune într-o capcană diplomatică.
Manila, centrul diplomatic al unei crize globale
La reuniunea de la Manila participă diplomați din Asia, Europa și America de Nord, potrivit Reuters, inclusiv secretarul de stat Marco Rubio, ministrul rus de externe Serghei Lavrov, șefa diplomației europene Kaja Kallas și reprezentanți la nivel înalt din China, India, Japonia, Australia și Marea Britanie. Războiul cu Iranul și blocada Strâmtorii Ormuz au devenit temele dominante ale Forumului Regional ASEAN, organizație care reunește 11 state cu un produs intern brut cumulat de aproximativ 3.800 de miliarde de dolari și economii puternic dependente de petrolul importat din Orientul Mijlociu.
Ministrul filipinez de externe Maria Theresa Lazaro a deschis reuniunea avertizând că lumea traversează o perioadă de profundă incertitudine geopolitică și geoeconomică și că niciun stat nu mai poate răspunde singur actualului mediu de securitate.
Mesajul nu este ceremonial. Asia de Sud-Est este una dintre regiunile cele mai expuse la perturbarea fluxurilor energetice din Golf. Orice reducere a livrărilor înseamnă prețuri mai mari la combustibili, presiune inflaționistă, costuri suplimentare pentru industrie și transport și riscul încetinirii economice.
Manila oferă astfel Washingtonului o audiență care nu trebuie convinsă de importanța economică a Ormuzului. Misiunea lui Rubio este mai dificilă: transformarea vulnerabilității economice într-o poziție politică suficient de coerentă pentru a crește presiunea asupra Teheranului.
Rubio internaționalizează cazul Ormuz
Marco Rubio a prezentat tentativa Iranului de a controla traficul prin Strâmtoarea Ormuz drept o amenințare la adresa ordinii maritime internaționale, nu doar o tactică de război împotriva Statelor Unite.
Potrivit Manila Times, secretarul de stat american le-a spus liderilor asiatici: „If we create a precedent in the Middle East where a nation-state can decide to control an international waterway, charge a toll, and blow up your ships if you don’t pay, we have created a very dangerous precedent that will repeat itself in other parts of the world, including this region.”
Argumentul este adaptat deliberat publicului ASEAN. În Marea Chinei de Sud, state precum Filipine, Vietnam, Malaysia, Brunei și Indonezia se confruntă deja cu presiunea unei puteri care revendică un control extins asupra spațiilor maritime. Dacă acțiunile Iranului în Ormuz sunt acceptate ca instrument legitim de coerciție, același principiu ar putea fi invocat, într-o altă formă, în apropierea Taiwanului sau în alte zone disputate.
Rubio leagă astfel două teatre geografice diferite printr-o singură normă: libertatea de navigație. Washingtonul nu le cere statelor ASEAN să considere Iranul adversar strategic. Le cere să accepte că navigația printr-o strâmtoare internațională nu poate depinde de plata unor taxe unilaterale, de aprobarea unei puteri riverane sau de amenințarea cu atacarea navelor comerciale.
Formula este mult mai greu de respins decât un apel direct la sprijinirea războiului american. Potrivit Associated Press, Rubio a numit direct Iranul „the troublemaker of the region”, atribuindu-i responsabilitatea pentru destabilizarea rutelor energetice și comerciale globale.
O coaliție construită în cercuri concentrice
Efortul diplomatic condus de Rubio nu a produs încă o coaliție formală și nici un angajament comun privind utilizarea forței. La Manila se construiește o convergență graduală a statelor ale căror interese sunt afectate de presiunea iraniană.
Primul cerc îl reprezintă statele ASEAN, expuse direct șocului energetic, dar atașate unei tradiții diplomatice prudente care evită aliniamentele rigide între marile puteri. Pentru Washington, obiectivul realist nu este atragerea lor într-o alianță anti-iraniană, ci obținerea unei poziții comune privind redeschiderea Ormuzului și protejarea navigației comerciale.
Al doilea cerc este format din partenerii maritimi ai Statelor Unite. La Manila, Rubio a purtat consultări cu Australia, India și Japonia, state care formează alături de SUA mecanismul Quad. Aceste puteri maritime, cu economii dependente de stabilitatea rutelor energetice, pot furniza capacități de supraveghere, schimb de informații, coordonare navală și protejare a transporturilor, în eventualitatea în care criza va depăși etapa declarațiilor politice.
Al treilea cerc este cel mai dificil și include state care nu vor participa la un front condus de Washington, dar care au motive să limiteze escaladarea: China, Rusia, Pakistanul și actorii arabi. Rubio a avut la Manila consultări cu diplomații chinezi și ruși. Aceste discuții nu transformă Beijingul și Moscova în membri ai unei coaliții americane. Testează însă limitele sprijinului pe care cele două puteri sunt dispuse să îl ofere Iranului.
China are relații strategice cu Teheranul, dar este și unul dintre principalii cumpărători de energie din Golf. Stabilitatea Ormuzului este, pentru Beijing, un interes economic concret. Rusia poate profita de creșterea prețului petrolului și de dificultățile Washingtonului, dar o blocadă regională prelungită ar putea produce instabilitate pe care Moscova nu o poate controla.
Rubio nu are nevoie ca Rusia și China să adopte poziția Statelor Unite. Pentru moment, îi este suficient ca acestea să nu legitimeze controlul permanent al Iranului asupra unei căi navigabile internaționale.
Din Ormuz spre Bab el-Mandeb
În timp ce diplomații negociau la Manila, conflictul maritim s-a extins spre Marea Roșie. Rebelii Houthi din Yemen au revendicat atacuri cu rachete și drone asupra petrolierelor saudite Encelia și Layla, în cadrul unei blocade navale împotriva Arabiei Saudite.
Potrivit Reuters, Encelia a transmis un apel de urgență prin radio VHF, raportând că fusese lovită de o rachetă în apropierea portului saudit Jizan, iar la bord izbucnise un incendiu. Grupul britanic de securitate maritimă Vanguard a raportat că petrolierul sub pavilion saudit fusese lovit de un proiectil necunoscut pe partea de tribord, la aproximativ 70 de mile marine sud-vest de Al Shuqaiq. Atacul asupra navei Layla nu fusese confirmat independent la momentul apariției informațiilor.
Cinci petroliere și-au schimbat cursul în Marea Roșie înainte de atac, două dintre ele semnalizând Canalul Suez drept nouă destinație. Rebelii Houthi au afirmat că au forțat aproximativ zece nave să întoarcă din drum.
Efectul unei blocade nu depinde exclusiv de închiderea fizică a strâmtorii. Este suficient ca riscul să crească, costurile asigurărilor să devină prohibitive, echipajele să refuze tranzitul, iar operatorii să aleagă ruta mai lungă în jurul Africii. Geografia rămâne deschisă. Economia se închide singură.
Războiul celor două strâmtori
Ormuz și Bab el-Mandeb nu mai pot fi analizate separat.
În Strâmtoarea Ormuz, Iranul exercită presiune directă asupra traficului comercial. Gardienii Revoluției au susținut că ruta se află sub control iranian și că nicio navă nu poate intra sau ieși fără coordonarea Teheranului. Autoritățile iraniene au afirmat că anumite culoare din strâmtoare au fost minate și au avertizat că pot opri complet exporturile energetice regionale, afirmații care nu au fost confirmate independent.
În Bab el-Mandeb, presiunea este exercitată de mișcarea Houthi, aliată cu Iranul, dar care dispune și de propriul calcul politic și militar. Nu există dovezi publice potrivit cărora fiecare operațiune Houthi ar fi comandată direct de la Teheran. Potrivit unor surse citate de Reuters, conducerea iraniană a solicitat însă în mod explicit rebelilor yemeniți să fie pregătiți să închidă Strâmtoarea Bab el-Mandeb în cazul în care Statele Unite ar lovi infrastructura energetică iraniană. O sursă apropiată mișcării a precizat că Houthi finalizaseră deja pregătirile pentru atacuri asupra navelor, prin desfășurarea de rachete și drone în vecinătatea strâmtorii, așteptând ordinul de a începe.
O analiză Reuters anterioară avertiza că Iranul ar putea folosi Bab el-Mandeb drept al doilea punct major de presiune asupra economiei mondiale, transformând confruntarea bilaterală într-un atac asupra rutelor care susțin comerțul energetic global.
Avantajul tactic pentru Teheran este evident. Statele Unite și partenerii lor sunt obligați să își împartă resursele între Golful Persic și Marea Roșie. Arabia Saudită își vede amenințată ruta alternativă de export. Egiptul riscă pierderi suplimentare la Canalul Suez. Statele asiatice se confruntă cu prețuri mai mari și livrări mai puțin predictibile.
Pericolul pentru Iran este însă la fel de mare: fiecare nou stat afectat devine un potențial participant la presiunea diplomatică construită de Rubio.
Arabia Saudită pierde alternativa la Ormuz
După restrângerea traficului prin Strâmtoarea Ormuz, Arabia Saudită a accelerat transportarea petrolului prin conducta Est–Vest (Petroline) către portul Yanbu de la Marea Roșie. Infrastructura permite ocolirea Golfului Persic: petrolul este transportat terestru către Yanbu, încărcat pe nave și trimis spre piețele asiatice prin Bab el-Mandeb.
Ruta a devenit esențială. Potrivit datelor citate de Ahram Online, toate exporturile maritime saudite din aprilie și mai 2026 au plecat prin Yanbu, iar în iunie portul a reprezentat aproximativ 92% din exporturile saudite transportate pe mare. Sursele industriei, citate de Argus Media, confirmă că Petroline funcționează la capacitatea maximă de 7 milioane de barili pe zi.
Activarea frontului Houthi lovește exact în această soluție.
Dacă Ormuzul rămâne blocat, Arabia Saudită se bazează pe Yanbu. Dacă accesul prin Bab el-Mandeb devine prea periculos, alternativa își pierde o mare parte din valoare. Navele destinate piețelor asiatice ar fi obligate fie să tranziteze Canalul Suez, Mediterana și strâmtoarea Gibraltar înainte de a ocoli Africa, fie să renunțe temporar la această rută, cu întârzieri de săptămâni și costuri logistice considerabile.
Iranul și Houthi nu atacă, prin urmare, două trasee independente. Amenință cele două capete ale aceleiași arhitecturi energetice.
Egiptul, statul care poate pierde economic
Pentru Egipt, Bab el-Mandeb nu este o problemă externă. Este poarta sudică a sistemului economic construit în jurul Canalului Suez.
Canalul poate rămâne deschis din punct de vedere tehnic și, în același timp, poate pierde trafic. O companie de transport nu trebuie să aștepte închiderea oficială a strâmtorii. Este suficient ca riscul atacurilor să depășească avantajul rutei prin Suez.
Cairo a reacționat înaintea atacării petrolierelor. Ministerul egiptean de Externe a condamnat amenințarea Houthi împotriva Arabiei Saudite, calificând-o drept o „escaladare iresponsabilă” care pune în pericol transportul maritim, rutele vitale și stabilitatea regională.
Potrivit Ahram Online, Egiptul a invocat dreptul internațional, Convenția ONU asupra dreptului mării și rezoluțiile Consiliului de Securitate și și-a exprimat solidaritatea deplină cu Arabia Saudită și statele Consiliului de Cooperare al Golfului. Cairo a condamnat separat atacarea unui petrolier kuweitian în Strâmtoarea Ormuz, iar în consultările cu Emiratele Arabe Unite a respins atacurile iraniene asupra statelor arabe și a cerut protejarea libertății de navigație în conformitate cu dreptul internațional.
Prezența ministrului egiptean de externe Badr Abdelatty la Manila completează această poziționare. Potrivit Ahram Online, Abdelatty a discutat separat cu Serghei Lavrov și cu ministrul pakistanez Mohammad Ishaq Dar despre crizele regionale și despre reluarea negocierilor dintre Statele Unite și Iran, pledând pentru reducerea tensiunilor și pentru o soluție negociată.
Egiptul se află astfel într-o poziție aparte. Susține diplomația și evitarea unui război regional extins, dar nu poate accepta ca Houthi să transforme Bab el-Mandeb într-un instrument permanent de constrângere. În ecuația lui Rubio, Cairo poate deveni un partener esențial: nu un participant automat la strategia militară americană, ci unul dintre statele arabe care pot demonstra că libertatea de navigație este o problemă de securitate economică națională.
Pakistanul, mediatorul care condamnă escaladarea
Pakistanul este o altă piesă importantă în construcția diplomatică.
Islamabadul păstrează canale de comunicare cu Iranul și încearcă să faciliteze revenirea la negocieri. În același timp, are relații strategice profunde cu Arabia Saudită și nu își poate permite să ignore amenințarea Houthi asupra transportului maritim saudit.
Potrivit Associated Press, Pakistanul a condamnat amenințările la adresa navigației din Marea Roșie și a avertizat că orice afectare a intereselor sale maritime va fi tratată drept o problemă gravă de securitate națională.
Poziția este valoroasă pentru Washington. Rubio are nevoie nu doar de state dispuse să condamne Iranul, ci și de interlocutori care pot transmite mesaje Teheranului fără ca acestea să fie percepute exclusiv ca ultimatumuri americane.
Manila conturează astfel o arhitectură diplomatică neobișnuită: ASEAN furnizează legitimitatea multilaterală, Quad oferă potențialul maritim, Egiptul și statele Golfului aduc presiunea arabă, iar Pakistanul păstrează o punte către conducerea iraniană.
Capcana diplomatică a lui Marco Rubio
Prin amenințarea celor două strâmtori, Iranul riscă să devină principalul factor comun de insecuritate pentru state care, până acum, nu îl considerau adversar.
Atât timp cât conflictul putea fi prezentat drept o confruntare între Iran, Statele Unite și Israel, Teheranul putea conta pe neutralitatea prudentă a unei părți importante a comunității internaționale. Situația se schimbă atunci când acțiunile Iranului și ale partenerilor săi încep să afecteze facturile energetice, transporturile comerciale, veniturile portuare și stabilitatea economică a unor state aflate la mii de kilometri de conflict.
Iranul nu mai lovește doar interesele Statelor Unite. Lovește exporturile saudite, securitatea energetică a Asiei, veniturile Egiptului, aprovizionarea Indiei, calculele Chinei și costurile economiilor europene.
Teheranul riscă să se transforme singur în „inamicul public numărul unu” al ordinii maritime, nu printr-un consens ideologic, ci prin acumularea unor interese economice lezate.
Aceasta este capcana construită cu răbdare de Marco Rubio.
Secretarul de stat american nu încearcă să convingă toate statele că Washingtonul are dreptate în fiecare etapă a războiului. Le arată că Iranul produce costuri pe care ele vor fi obligate să le suporte. Cu fiecare navă atacată, fiecare petrolier întors din drum și fiecare amenințare de blocadă, Teheranul lărgește grupul statelor care au motive să sprijine libertatea de navigație.
Activarea Houthi, concepută ca multiplicator de forță, riscă să devină un accelerator al izolării. Din punct de vedere militar, mișcarea yemenită obligă Statele Unite și Arabia Saudită să împartă resurse și să apere un front suplimentar. Din punct de vedere diplomatic, atacurile îi oferă lui Rubio argumentul necesar pentru a demonstra că rețeaua regională iraniană nu mai reprezintă doar o problemă de securitate a Orientului Mijlociu, ci o amenințare la adresa comerțului internațional.
Teheranul se confruntă și cu o problemă internă de leadership. După uciderea lui Ali Khamenei în februarie 2026, Gardienii Revoluției și structurile de securitate au preluat un rol dominant în procesul decizional, potrivit unei analize Reuters care descrie un sistem în care nu mai există arbitrul incontestabil care controla anterior relația dintre armată, cler, guvern și diplomație. Noul lider suprem, Mojtaba Khamenei, a rămas absent din spațiul public. Bloomberg a semnalat pe 21 iulie 2026 că liderul suprem, numit în martie, nu efectuase până la acea dată nicio apariție publică, președintele Masoud Pezeshkian fiind nevoit să declare că beneficiază de un „acces sporit” la Khamenei și că toate deciziile guvernamentale se bazează pe îndrumările acestuia.
Iranul nu este lipsit de comandă. Gardienii Revoluției păstrează forță militară, capacitate de mobilizare și influență asupra strategiei regionale. Ceea ce pare să lipsească este un centru politic suficient de puternic pentru a transforma această forță într-un compromis coerent. Conducerea iraniană este suficient de militarizată pentru a escalada, dar nu pare suficient de flexibilă pentru a negocia rapid ieșirea din escaladare.
Această slăbiciune este exploatată de Rubio.
Washingtonul păstrează oficial deschisă calea negocierilor. Potrivit Manila Times, secretarul de stat american a declarat la Manila că Statele Unite rămân „open and willing to engage in positive and constructive negotiations and discussions, provided that the commitments made are honored”, adăugând că „the problem we are currently facing is that they are not taking the negotiations seriously”. Poziția americană este simplă: dacă Teheranul acceptă negocierea, canalul rămâne deschis; dacă refuză, Washingtonul își va continua operațiunile pentru a-și proteja interesele și aliații.
Capcana nu constă în faptul că Iranul nu mai are opțiuni militare. Teheranul poate continua atacurile, poate prelungi conflictul, poate utiliza Houthi și poate căuta sprijin politic din partea Rusiei și Chinei. Problema este că fiecare dintre aceste opțiuni îi reduce spațiul diplomatic.
Dacă Iranul continuă blocada Ormuzului, statele asiatice devin mai receptive la argumentele lui Rubio. Dacă Houthi extind atacurile în Bab el-Mandeb, Egiptul, Arabia Saudită, Pakistanul și marile economii importatoare sunt împinse mai aproape de o poziție comună. Dacă Teheranul susține că nu poate controla Houthi, își recunoaște limitele asupra propriei rețele regionale și nu poate oferi garanții într-un eventual acord. Dacă admite că îi poate opri, acceptă implicit că are o responsabilitate politică pentru continuarea atacurilor. Dacă solicită încetarea lor, demonstrează că presiunea diplomatică americană produce efecte.
Rubio nu a închis toate ieșirile Iranului. Le-a făcut însă progresiv mai costisitoare.
Singura ieșire care îi permite Teheranului să inverseze procesul de izolare este revenirea la masa negocierilor și acceptarea condițiilor esențiale ale Washingtonului: redeschiderea navigației, încetarea atacurilor asupra navelor și limitarea utilizării rețelelor regionale ca instrumente de coerciție. Nu ar fi o capitulare integrală a Iranului. Ar fi însă acceptarea arhitecturii diplomatice construite de Rubio.
Limitele frontului de la Manila
Construcția americană nu este lipsită de vulnerabilități.
Statele ASEAN nu vor accepta ușor să fie atrase într-un război îndepărtat. China va respinge orice mecanism care pare conceput pentru consolidarea dominației maritime americane. Rusia va încerca să mențină relația cu Iranul și să exploateze dificultățile Washingtonului. India va continua să echilibreze parteneriatul cu Statele Unite, relațiile cu statele arabe și propriile canale cu Teheranul.
Nici Egiptul și Pakistanul nu susțin automat strategia militară americană. Ambele state insistă asupra negocierilor și încearcă să evite o escaladare regională imposibil de controlat.
Rubio nu construiește, așadar, o alianță clasică. Construiește o majoritate diplomatică în jurul unui interes minim comun.
Această majoritate poate susține libertatea de navigație fără să susțină toate loviturile americane. Poate condamna atacurile Houthi fără să accepte un nou război în Yemen. Poate cere redeschiderea Ormuzului fără să susțină o schimbare de regim la Teheran sau toate obiectivele americane privind programul nuclear iranian.
Forța strategiei constă tocmai în caracterul limitat al obiectivului. Pentru a izola Iranul, Rubio nu are nevoie ca toate statele să devină aliate ale Statelor Unite. Are nevoie ca ele să ajungă la concluzia că actuala conduită a Teheranului este mai periculoasă pentru interesele lor decât presiunea exercitată de Washington.
Bătălia pentru ordinea maritimă
Războiul celor două strâmtori arată că o mare putere regională nu trebuie să închidă complet o cale navigabilă pentru a produce efectele unei blocade. Este suficient să creeze incertitudine, să crească riscul, să oblige navele să se întoarcă și să transforme fiecare tranzit într-un calcul de securitate.
Iranul încearcă să folosească Ormuzul drept garanție a supraviețuirii sale strategice. Prin Houthi, extinde aceeași logică spre Bab el-Mandeb, amenințând ruta saudită prin Yanbu, accesul către Canalul Suez și legătura energetică dintre Orientul Mijlociu și Asia.
Din punct de vedere tactic, strategia produce rezultate. Potrivit CNBC, Brent pentru livrare în septembrie a urcat cu 1,6%, până la 95,61 dolari pe baril, pe fondul temerilor privind cele două puncte maritime de blocaj și al amenințărilor președintelui Donald Trump privind lovirea infrastructurii iraniene.
Din punct de vedere diplomatic, însă, Iranul riscă să își distrugă singur avantajul.
Puterea Ormuzului depinde de faptul că lumea are nevoie de această strâmtoare. Dar aceeași dependență poate determina statele afectate să se coalizeze împotriva celui care o transformă în armă.
La Manila, Marco Rubio încearcă să grăbească exact această transformare. Iranul a intrat în conflict folosind geografia pentru a constrânge Statele Unite. Secretarul de stat american încearcă acum să folosească economia globală pentru a constrânge Iranul.
Rezultatul nu va fi decis doar de navele militare, de minele din Ormuz sau de rachetele lansate în Marea Roșie. Va fi decis și de numărul statelor care ajung la concluzia că neutralitatea nu le mai protejează interesele.
Fiecare nou atac Houthi poate părea o demonstrație de forță a rețelei iraniene. În același timp, fiecare atac mai adaugă un stat pe lista celor pe care Marco Rubio încearcă să le convingă.
Teheranul mai are opțiuni militare. Spațiul său diplomatic se îngustează însă cu fiecare zi. Capcana de la Manila are, pentru moment, o singură ieșire care poate rămâne legitimă în fața unui număr tot mai mare de state: revenirea la negocieri și renunțarea la transformarea celor două strâmtori în arme împotriva economiei mondiale.
Citește și
