Proiectul de la Doicești a revenit în prim-plan, iar de data aceasta nu ca dosar tehnic, ci ca subiect politic de fond. Europarlamentarul Rareș Bogdan a intervenit public și a transmis un avertisment direct: dacă România blochează sau frânează investiția în reactoarele modulare mici, semnalul care ajunge la Washington nu va fi unul despre bani, ci despre impredictibilitate.

În postarea sa, Rareș Bogdan încadrează imediat miza dosarului: „Proiectul Doicești, bazat pe tehnologia reactoarelor modulare mici (SMR), este nava-amiral a parteneriatului civil-nuclear româno-american. Răsturnarea de situație la care asistăm e o mișcare geopolitică de o duritate rară. SUA au interese strategice în regiune. Și noi avem, ca să zic așa, căci suntem lângă ruși. Care au intrat în Ucraina. Despre Republica Moldova ce să mai vorbim?„

Tensiunea politică s-a aprins după declarațiile premierului demis Ilie Bolojan, care a spus că proiectul a înghițit deja peste 240 de milioane de dolari și că România ar putea rămâne, până la urmă, „cu un teren și niște hârtii”. Nuclearelectrica a răspuns rapid și a precizat că proiectul se află în faza premergătoare contractului Pre-EPC, cu investigații geotehnice în desfășurare, licențiere în derulare, lanțuri de aprovizionare în definitivare și pregătire pentru etapele următoare.

Doicești, între costuri și geopolitică

Rareș Bogdan nu neagă că un astfel de proiect vine cu costuri și cu riscuri financiare. Nici nu pretinde că discuția despre eficiența cheltuielilor publice ar fi nelegitimă. Ce respinge însă este reducerea întregii dezbateri la o coloană de buget: „Costuri, am înțeles. Dar nu acesta e singurul criteriu prin care trebuie să privim. Securitatea noastră energetică, blindarea noastră strategică are costuri. Căci dacă privim prin prisma cheltuielilor, aș putea să vă demonstrez că aveam alternativă americană și la Rheinmetall.„

Comparația pe care o face cu Polonia este, probabil, cea mai incomodă parte a poziției sale: „Polonia tocmai a consolidat masiv un parteneriat cu SUA pentru construcția primei lor centrale nucleare. Dar Varșovia livrează, Bucureștiul trage frâna de mână. Cât timp România și Polonia sunt piloni ai flancului estic, situația mi se pare halucinantă. Va fi o undă de șoc în relația diplomatică?„

Comparația nu este nici aleatorie, nici exagerată. Varșovia merge înainte cu Westinghouse pentru prima sa centrală nucleară, iar în ianuarie 2026 Export-Import Bank of the United States și Polskie Elektrownie Jądrowe au semnat un acord de credit pentru proiectul AP1000 de la Lubiatowo-Kopalino, salutat ulterior de Westinghouse printr-un comunicat din 17 februarie. În același interval, la București se discută public dacă proiectul SMR mai are sens.

Pentru Bogdan, diferența de ritm dintre cele două capitale nu este o nuanță, ci esența problemei. Polonia livrează, România ezită. Iar asta contează, spune el, fiindcă cele două state sunt văzute la Washington drept piloni ai aceluiași flanc estic.

În subtext, argumentul merge mai departe: energia nucleară civilă nu mai este, în 2026, doar o investiție industrială. Este o componentă a rezilienței strategice – capacitate energetică proprie, independență față de furnizori vulnerabili, predictibilitate pentru partenerii occidentali și o ancorare mai adâncă în ecosistemul tehnologic american.

Miza americană și riscul de impredictibilitate

Doicești a fost prezentat ani la rând drept una dintre pietrele de temelie ale cooperării civil-nucleare cu Statele Unite. Pe 12 februarie 2026, acționarii Nuclearelectrica au aprobat decizia finală de investiție, iar compania a anunțat trecerea în a treia etapă de dezvoltare. Proiectul prevede o capacitate totală estimată la 462 MW pe amplasamentul fostei termocentrale de la Doicești, urmând ca România să plătească inițial doar pentru primul modul de 77 MW, restul intrând în exploatare condiționat de buna funcționare a acestuia.

Aici intervine avertismentul cel mai dur al europarlamentarului, formulat în partea finală a postării sale: „Notele de plată pentru astfel de gesturi radicale nu vin sub formă de facturi directe, ci sub formă de «răcire» strategică. România are nevoie de sprijinul S.U.A. pentru miliardele de dolari necesare Unităților 3 și 4 de la Cernavodă. Omiterea sau blocarea Doiceștiului ar putea face ca Washingtonul să devină mult mai rigid, mai birocratic sau mai puțin generos.„

Iar concluzia diagnosticului său este lipsită de ambiguitate: „În plus, o retragere atât de bruscă dintr-un proiect de o asemenea magnitudine transmite un semnal de impredictibilitate politică la nivel înalt.„

Asta înseamnă, în traducere diplomatică: birocratizare lentă a dosarelor în derulare, rigidizarea pozițiilor americane la masa negocierilor pentru Cernavodă 3 și 4, scădere a apetitului instituțiilor financiare federale pentru noi expuneri în România. Iar problema este că Bucureștiul are nevoie, simultan, de toate acestea.

Legătura nu este teoretică. Nuclearelectrica prezintă proiectul Unităților 3 și 4 de la Cernavodă în logica unui consorțiu euro-atlantic construit pe acordul interguvernamental România–SUA în domeniul energiei nucleare civile, semnat la 9 octombrie 2020 și ratificat de Parlamentul României prin Legea nr. 199/2021. Mai mult, în 2026, EnergoNuclear – compania de proiect deținută integral de Nuclearelectrica – a semnat la Washington un contract de împrumut în valoare de până la 57,2 milioane de dolari cu US EXIM, garantat de SNN, destinat finanțării serviciilor de inginerie și management de proiect pentru Unitățile 3 și 4 de la Cernavodă.

Cu alte cuvinte, dosarul Doicești și dosarul Cernavodă nu trăiesc separat. Sunt citite, la Washington, ca părți ale aceleiași relații.

România, hub energetic sau stat ezitant?

În viziunea europarlamentarului, Doicești nu se discută izolat. Face parte dintr-un proiect mai mare, cu care țara s-a obișnuit să fie identificată în ultimii ani: „România-hub energetic este un proiect început de ceva vreme. Are foarte multe componente, planuri adiacente, proiecte care merg pe aceeași axă. Vă mai amintiți de Coridorul Constanța-Gdansk, susținut activ de SUA pentru mobilitatea flancului estic?„

Postarea sa continuă cu un argument industrial pe care îl consideră esențial: „Nuclearelectrica are experiență în operarea reactoarelor clasice, adică un avantaj major în operarea tehnologiei SMR. Putea deveni hub de tehnologie.„

Iar peste această componentă pur energetică el suprapune un întreg portofoliu strategic: „Miza consolidării intereselor americane în zonă este enormă pentru securitatea noastră. Și încă mai avem cărți în mână: soluții de stocare de energie pe care România le are și ajută la eliberarea de litiul chinezesc, metale rare, muniția premium pe care o putem produce. Iar americanii vor parteneri. Parteneriatele government to government sunt soluția, pentru că ambele state câștigă în mod egal. Iar cel mai puternic și mai fair partener de securitate al României ar trebui să fie SUA.„

Privit din acest unghi, dosarul energetic se leagă inevitabil de transport, de industria de apărare, de infrastructura critică. Sunt, în fond, fețele aceleiași monede: capacitatea României de a funcționa ca stat-pilon între Marea Neagră, Europa Centrală și spațiul euro-atlantic.

Asta nu înseamnă că întrebările privind costurile, fezabilitatea, maturitatea tehnologică sau structura contractuală nu sunt legitime. Sunt. Și trebuie puse cu rigoare. Doar că nu pot fi separate de costul strategic al renunțării.

Problema reală pentru București nu este, în fond, dacă Doicești este scump. Este dacă statul român mai poate lua decizii strategice coerente, predictibile și susținute politic într-un domeniu în care partenerii externi caută continuitate, nu improvizație.

Testul real: cum își apără România propriul interes strategic

Aici intervine miezul politic al avertismentului. România nu poate cere, în același timp, mai multă prezență americană, mai multă protecție strategică, mai mult sprijin pentru Ucraina și Republica Moldova, finanțări pentru proiecte nucleare majore – și, în paralel, să trimită semnale contradictorii pe unul dintre puținele proiecte emblematice ale parteneriatului civil-nuclear cu SUA.

Aceasta este, până la urmă, miza politică a controversei Doicești. Nu doar tehnologia NuScale. Nu doar un amplasament. Nu doar cele 240 de milioane de dolari deja angajate. Ci capacitatea României de a se comporta ca un stat strategic într-o regiune în care Rusia a demonstrat, fără echivoc, că infrastructura, energia și vulnerabilitatea politică sunt instrumente de presiune.

Dezbaterea despre Doicești nu se închide cu o frază politică, nici cu un calcul contabil făcut pe genunchi. Trebuie dusă până la capăt: cât costă proiectul, cât risc tehnologic implică, ce garanții există, ce câștigă România industrial, ce pierde dacă se retrage, ce semnal transmite Washingtonului.

Un lucru este însă greu de contestat. Dacă România vrea să fie tratată ca pilon strategic al flancului estic, nu își poate permite să-și schimbe direcția la fiecare rafală politică internă. În energie nucleară, ca și în securitate, predictibilitatea este, ea însăși, o formă de putere.

Citește și