Banca centrală a Țărilor de Jos a transferat echivalentul a 86 de tone de aur din rezervele păstrate în Statele Unite și Canada către Londra, invocând explicit creșterea tensiunilor geopolitice și necesitatea unei mai bune pregătiri pentru situații de criză. Operațiunea nu reprezintă o retragere generală din sistemul financiar american și nici o repatriere clasică a rezervelor: cea mai mare parte a aurului nu a traversat fizic Atlanticul, ci a fost vândută la New York și înlocuită cu lingouri cumpărate la Londra. Mișcarea se înscrie însă într-o tendință mai amplă a băncilor centrale de a reevalua unde și în ce formă își păstrează aurul.
De Nederlandsche Bank (DNB) a anunțat pe 2 septembrie că operațiunea s-a desfășurat între martie și august 2026 și a vizat aproximativ 86 de tone din cele aproape 313 tone de aur pe care instituția le păstra în Statele Unite și Canada.
Argumentul oficial este unul de reziliență. DNB afirmă că, într-un mediu caracterizat prin „creșterea instabilității geopolitice”, urmărește atât distribuirea mai echilibrată a rezervelor între mai multe jurisdicții, cât și accesul mai rapid la aur dacă acesta trebuie utilizat într-o situație excepțională.
„Prin această relocare am îmbunătățit tranzacționabilitatea rezervelor noastre de aur. Ne așteptăm să nu fie nevoie să le folosim niciodată, dar trebuie să ne consolidăm reziliența și nivelul de pregătire”, a declarat Olaf Sleijpen, guvernatorul DNB.
De ce Londra: aurul trebuie să poată fi utilizat, nu doar păstrat
Alegerea Londrei are înainte de toate o explicație financiară.
Capitala britanică este principalul centru internațional pentru tranzacționarea aurului fizic, iar lingourile depozitate la Bank of England și conforme standardelor internaționale pot fi transformate mult mai rapid în lichiditate sau schimbate între deținători.
Bank of England explică faptul că păstrează peste 400.000 de lingouri în nouă seifuri subterane pentru guvernul britanic, alte bănci centrale și anumite instituții financiare. În cazul unei tranzacții, aurul nici măcar nu trebuie neapărat mutat fizic: poate fi schimbată pur și simplu înregistrarea proprietarului lingoului în sistemul instituției.
Pentru o bancă centrală, această infrastructură este importantă într-o criză, când viteza cu care un activ de rezervă poate fi mobilizat devine aproape la fel de importantă ca valoarea acestuia.
DNB spune explicit că aurul păstrat la Bank of England este considerat cel mai ușor tranzacționabil la nivel mondial și, prin urmare, poate fi pus mai rapid la dispoziție într-un scenariu de criză decât rezervele depozitate la New York sau Ottawa.
Operațiunea de 86 de tone nu a însemnat transportarea a 86 de tone peste Atlantic
Unul dintre detaliile importante ale operațiunii olandeze este mecanismul prin care a fost realizată.
Aproximativ 59 de tone de aur păstrate la New York au fost vândute, iar DNB a cumpărat în schimb la Londra o cantitate echivalentă de aur conform standardelor internaționale. Astfel a fost evitat transportul fizic al unei cantități uriașe de metal prețios între continente.
Separat, peste 27 de tone au fost transportate fizic din Statele Unite și Canada către centrul securizat al DNB de la Zeist, în Țările de Jos. O cantitate similară de aur deja conformă standardelor internaționale a fost mutată din Zeist către Londra.
DNB spune că această combinație de vânzări, achiziții și transport fizic a redus riscurile și costurile unei operațiuni logistice extrem de complexe și, în același timp, a oferit instituției experiență în două metode diferite de relocare a rezervelor.
Cantitatea totală de aur deținută de banca centrală olandeză nu s-a modificat.
DNB avea 612,4 tone de aur, evaluate la 72,2 miliarde de euro la finalul anului 2025. După operațiunea din acest an, distribuția rezervelor este considerabil mai echilibrată: 30,8% se află la Zeist, 32,1% la Londra, 18,5% la New York și 18,5% la Ottawa. Înaintea mutării, New York deținea 31,3% din aurul olandez, iar Londra doar 18,1%.
Franța a eliminat și ea aurul rămas la New York, dar din alte motive
Țările de Jos nu reprezintă singurul caz european în care rezerve de aur păstrate în Statele Unite au fost relocate în 2026, însă motivele diferă și nu trebuie confundate.
Banque de France a încheiat între iulie 2025 și ianuarie 2026 o operațiune asupra celor 129 de tone de aur pe care le mai păstra la New York, reprezentând aproximativ 5% din rezerva franceză.
Lingourile respective nu respectau standardele moderne urmărite de banca centrală franceză. În loc să le transporte și să le rafineze, Banque de France le-a vândut și a cumpărat în Europa aur conform standardelor, depozitat ulterior la Paris. Rezerva totală a Franței a rămas neschimbată, la 2.437 de tone.
Operațiunea a generat o plusvaloare contabilă excepțională de 12,8 miliarde de euro, dintre care 11 miliarde au fost înregistrate în exercițiul financiar 2025 și 1,8 miliarde în 2026.
Important însă, Banque de France nu a prezentat această operațiune drept un vot de neîncredere în Statele Unite. Instituția a legat-o oficial de un program de standardizare a rezervelor început încă din 2005 și de recomandările unui audit intern din 2024.
Germania a repatriat sute de tone, dar continuă să păstreze peste 1.200 de tone la New York
Germania oferă un alt exemplu relevant, dar cronologia este diferită.
Bundesbank a lansat în 2013 un program amplu de reorganizare a rezervelor, prin care a transferat către Frankfurt 300 de tone de aur din New York și 374 de tone din Paris. Operațiunea a fost finalizată în 2017, cu trei ani înaintea termenului stabilit inițial.
Aceasta nu a însemnat însă retragerea aurului german din Statele Unite.
La 31 decembrie 2025, Bundesbank deținea aproximativ 3.350 de tone de aur. Dintre acestea, 1.710 tone se aflau la Frankfurt, 1.236 de tone la Federal Reserve Bank of New York și aproximativ 404 tone la Bank of England.
Rațiunea Bundesbank pentru păstrarea unei părți importante a rezervei în marile centre financiare a fost formulată explicit încă de la reorganizarea sistemului: aurul trebuie să ofere atât încredere prin păstrarea unei componente importante în țară, cât și posibilitatea de a fi schimbat rapid în valute străine pe piețele internaționale.
Prin urmare, cazurile Olandei, Franței și Germaniei nu reprezintă aceeași politică și nici o retragere coordonată a aurului european din Statele Unite.
Ele indică însă o preocupare comună pentru accesibilitate, diversificarea locațiilor, standardizarea lingourilor și reducerea riscurilor asociate concentrării rezervelor într-o singură jurisdicție.
Băncile centrale cumpără din nou aur la un ritm neobișnuit de ridicat
Reorganizarea geografică a rezervelor are loc în paralel cu o schimbare mult mai amplă pe piața aurului.
Potrivit sondajului World Gold Council publicat în iunie 2026, băncile centrale au acumulat, în medie, aproximativ 1.000 de tone de aur pe an în ultimii patru ani, dublu față de media de aproximativ 500 de tone anual înregistrată în deceniul precedent.
Dintre cele 76 de bănci centrale care au răspuns sondajului, 89% se așteaptă ca rezervele globale de aur ale băncilor centrale să crească în următoarele 12 luni, iar un procent record de 45% anticipează că propria instituție își va majora deținerile.
Motivațiile declarate merg dincolo de simpla evoluție a prețului. Performanța aurului în perioade de criză, diversificarea portofoliilor, protecția împotriva inflației și riscul geopolitic sunt printre principalele argumente invocate de administratorii rezervelor.
Și locul în care aurul este păstrat devine mai important.
În 2026, 10% dintre respondenții World Gold Council au declarat că și-au diversificat în ultimele 12 luni locațiile externe de depozitare, față de numai 2% cu un an înainte. Alte 9% dintre instituții și-au majorat componenta păstrată pe teritoriul național. Pentru următorul an, 9% intenționează să diversifice și mai mult depozitarea externă.
Bank of England rămâne însă principalul beneficiar al acestei geografii financiare: 57% dintre băncile centrale participante la sondaj au indicat Londra drept una dintre locațiile în care își păstrează aurul.
Aurul devine și instrument de reziliență geopolitică
Mutarea olandeză trebuie interpretată, așadar, cu mai multă precizie decât o simplă „retragere a aurului din America”.
DNB nu și-a repatriat integral rezervele și continuă să păstreze peste o treime din aur în Statele Unite și Canada. În același timp, a majorat puternic ponderea Londrei tocmai pentru că dorește ca o parte mai mare a metalului să poată fi tranzacționată rapid într-un scenariu de criză.
Semnalul este totuși relevant. Într-o lume în care sancțiunile financiare, războaiele, disputele comerciale și fragmentarea geopolitică au devenit variabile permanente ale politicii economice, băncile centrale nu mai analizează doar cât aur trebuie să dețină. Analizează tot mai atent unde se află aurul, sub ce standard este depozitat și cât de repede poate fi mobilizat.
Tocmai această schimbare explică aparentul paradox: unele state își aduc o parte din aur mai aproape de casă, în timp ce altele îl mută către Londra. Nu există o singură destinație ideală. Există o strategie de reducere a dependenței de o singură locație și de transformare a aurului dintr-o rezervă pasivă într-un activ care trebuie să rămână accesibil chiar și într-o criză sistemică.
