Politica germană și impactul asupra Uniunii Europene
Venirea lui Friedrich Merz la Cancelaria Germaniei, în mai 2025, a generat așteptări ridicate în întreaga Europă, în special la Bruxelles, unde diplomații sperau la o revitalizare a Uniunii Europene după perioada lui Olaf Scholz.
Cu toate acestea, la mai bine de un an de la preluarea mandatului, politica lui Merz a evoluat spre o abordare în care predomină interesele naționale ale Germaniei, ceea ce provoacă nemulțumiri printre partenerii europeni.
Potrivit publicației franceze Le Figaro, influența lui Friedrich Merz în Uniunea Europeană s-a consolidat prin pozițiile cheie ocupate de el la Cancelaria germană, de Ursula von der Leyen la conducerea Comisiei Europene și de Manfred Weber în Parlamentul European. Această configurație determină temeri privind o abordare unilaterală a Germaniei în domenii precum reînarmarea, competitivitatea industrială și relațiile comerciale cu Statele Unite ale Americii și China.
Merz a declarat la începutul mandatului său că „întărirea Europei este o prioritate absolută pentru a obține independența față de Statele Unite ale Americii”, însă o declarație recentă adresată președintelui american Donald Trump relevă o schimbare de strategie: „Dacă nu reușiți să vă înțelegeți cu Europa, faceți cel puțin din Germania partenerul dumneavoastră.”
În negocierile pentru bugetul multianual al Uniunii Europene, Merz a preluat conducerea statelor „frugale” – alături de Olanda, Suedia și Austria – și susține reduceri semnificative, de sute de miliarde de euro, în special la Politica Agricolă Comună și fondurile de coeziune, componente esențiale pentru dezvoltarea regională și sprijinul fermierilor în România.
În paralel, Germania a modificat „frâna îndatorării” la nivel intern pentru a finanța propriile politici, menținând astfel puterea financiară în țară.
Aspecte privind migrația, spațiul Schengen și relația cu Ucraina
Berlinul a generat nemulțumiri în rândul vecinilor săi – Polonia, Austria și Luxemburg – prin restabilirea controalelor la frontiere, afectând astfel spațiul Schengen și libera circulație. Această situație este problematică pentru România, care a susținut integrarea deplină în acest spațiu.
În contextul războiului de la granițele României, abordarea lui Merz față de Ucraina a fost caracterizată ca „impulsivă”. Deși procesul de aderare al Ucrainei la UE fusese deblocat odată cu schimbarea de putere din Ungaria, cancelarul german a propus brusc un statut de „membru asociat” pentru Kiev, surprinzând astfel partenerii europeni și complicând negocierile oficiale.
Relațiile franco-germane și alte parteneriate europene
Fricțiunile dintre Paris și Berlin afectează arhitectura europeană. Pe fondul apropiatului sfârșit de mandat al lui Emmanuel Macron, germanii și-au pierdut încrederea în viabilitatea financiară și politică a Franței, anticipând o posibilă victorie a extremei drepte la alegerile prezidențiale franceze din 2027. În schimb, Merz s-a apropiat de premierul italian Giorgia Meloni, adoptând o poziție fermă împotriva imigrației.
În relațiile comerciale cu Statele Unite, deși se anticipa un front european comun cu condiții dure, Germania a adoptat o poziție conciliantă față de Donald Trump, acceptând tarife vamale de 15%. De asemenea, în politica industrială și în relația cu China, Germania a evitat măsuri dure împotriva dumpingului asiatic, refuzând să semneze o scrisoare comună inițiată de mai multe state membre, temându-se de impactul asupra exporturilor sale către piața chineză.
Implicarea Germaniei în politica europeană și efectele pentru România
Jeanette Suess, cercetătoare la Institutul Francez de Relații Internaționale (Ifri), afirmă că „Germania nu poate pilota singură politica europeană” și că această țară „se afirmă tot mai mult pe scena europeană, dar exclusiv pentru a apăra interesele germane”.
Pentru România și alte state din Europa de Est, această nouă orientare a Berlinului impune o reevaluare a strategiilor diplomatice. Germania, cel mai mare contributor la bugetul UE, prioritizează dereglementarea economică în favoarea propriilor corporații și cere reduceri drastice la fondurile de coeziune, ceea ce obligă statele membre mai mici să caute noi alianțe pentru a-și proteja interesele economice și de securitate.
