România se numără printre cele 11 state membre ale Uniunii Europene care cer reducerea blocajelor provocate de veto în politica externă și o utilizare mai largă a mecanismelor care permit adoptarea deciziilor fără opoziția tuturor celor 27 de guverne. Inițiativa readuce în centrul dezbaterii europene una dintre cele mai sensibile probleme instituționale ale UE: raportul dintre consensul statelor membre și capacitatea Uniunii de a reacționa rapid în marile dosare internaționale.
Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franța, Germania, Luxemburg, Olanda, România, Spania și Suedia au semnat o scrisoare adresată Înaltului Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate, Kaja Kallas, în care solicită o utilizare mai eficientă a instrumentelor prevăzute deja de tratatele europene pentru evitarea blocajelor în politica externă.
Documentul, consultat de Euronews, nu propune eliminarea imediată și generalizată a unanimității, ci stabilește o serie de principii prin care statele membre ar putea recurge mai rar la veto și, în anumite situații, ar putea extinde utilizarea votului cu majoritate calificată.
„Cultura consensului în Uniune este o sursă importantă a legitimității sale. Prin urmare, continuăm să urmărim consensul ori de câte ori este posibil”, afirmă cele 11 state în scrisoare.
Semnatarii avertizează însă că mecanismul consensului nu ar trebui să împiedice acțiunea comună a Uniunii într-un mediu internațional marcat de competiție strategică, instabilitate și contestarea ordinii internaționale bazate pe reguli.
Cinci principii pentru reducerea blocajelor în politica externă
Inițiativa susținută de România și celelalte zece state propune cinci direcții principale pentru modificarea practicii decizionale în cadrul Politicii Externe și de Securitate Comune.
Statele semnatare cer respectarea principiilor cooperării loiale și solidarității reciproce, utilizarea mai frecventă a „abținerii constructive” în locul blocării unei decizii, evitarea condiționării unui dosar de politică externă de chestiuni fără legătură directă cu acesta, analizarea posibilităților oferite de tratatele europene pentru folosirea majorității calificate și justificarea clară a eventualelor obiecții formulate din motive considerate vitale pentru politica națională.
„Abținerea constructivă”, prevăzută de articolul 31 alineatul (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, permite unui stat să nu susțină o anumită decizie, fără a o bloca pentru celelalte state membre.
Mecanismul a fost susținut în trecut și de Parlamentul European drept o modalitate de a depăși unele dintre blocajele generate de obligativitatea unanimității.
De ce contează Articolul 31
Politica externă și de securitate comună a UE rămâne unul dintre domeniile în care unanimitatea joacă un rol central. În practică, aceasta înseamnă că opoziția unui singur guvern poate împiedica adoptarea unei poziții comune într-un dosar susținut de celelalte state membre.
Tratatele europene conțin însă și mecanisme care permit, în anumite condiții, trecerea la votul cu majoritate calificată.
Articolul 31 alineatul (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană permite Consiliului European să autorizeze, printr-o decizie adoptată în unanimitate, utilizarea majorității calificate în anumite domenii ale politicii externe și de securitate comune. Deciziile cu implicații militare sau de apărare beneficiază însă de protecții suplimentare și nu pot fi transferate pur și simplu către sistemul majorității calificate.
Aici apare principala dificultate politică: pentru ca statele membre să renunțe la unanimitate într-un anumit domeniu, ele trebuie mai întâi să fie de acord în unanimitate asupra acestei schimbări.
Prin urmare, orice stat care dorește păstrarea actualului sistem poate bloca chiar activarea mecanismului destinat reducerii utilizării veto-ului.
Experiența Ungariei a amplificat presiunile pentru reformă
Dezbaterea privind unanimitatea a devenit mult mai intensă în timpul celor 16 ani în care Viktor Orbán a condus guvernul Ungariei.
Budapesta a blocat sau a întârziat în mod repetat decizii europene în dosare legate de Ucraina și de alte teme de politică externă, folosind uneori negocierile europene pentru obținerea unor concesii în alte domenii.
Unul dintre cele mai importante episoade a avut loc în 2026, când Orbán s-a opus deblocării unui împrumut european de 90 de miliarde de euro destinat Ucrainei, pe fondul disputei cu Kievul privind tranzitul petrolului prin conducta Drujba. Problema a devenit una dintre cele mai vizibile confruntări dintre Budapesta și celelalte capitale europene înaintea alegerilor parlamentare din Ungaria.
Orbán a pierdut alegerile din aprilie 2026, după 16 ani la putere, iar schimbarea politică de la Budapesta a fost interpretată în mai multe capitale europene drept o oportunitate pentru relansarea discuțiilor privind mecanismele de decizie ale Uniunii.
Totuși, dezbaterea nu poate fi redusă la cazul Ungariei.
Pentru mai multe state membre, în special cele cu o greutate politică și demografică mai redusă, unanimitatea reprezintă o garanție că interesele lor naționale nu pot fi ignorate de o coaliție formată în jurul marilor puteri europene.
Niciunul dintre cele trei state baltice — Estonia, Letonia și Lituania — nu figurează printre semnatarii actualei inițiative.
Germania conduce ofensiva pentru schimbarea practicii europene
Germania se află printre principalii promotori ai unei utilizări mai flexibile a regulilor existente.
Potrivit Euractiv, Berlinul susține folosirea mai frecventă a abținerii constructive, valorificarea procedurilor în care majoritatea calificată este deja permisă și stabilirea unor criterii mai stricte pentru situațiile în care un stat invocă motive vitale de politică națională pentru a bloca o decizie.
Modelul ar permite Uniunii să avanseze gradual, fără o eliminare generală și imediată a unanimității din politica externă.
Argumentul susținătorilor reformei este că UE riscă să își piardă capacitatea de reacție într-un mediu internațional în care marile crize necesită decizii rapide privind sancțiunile, relațiile diplomatice, sprijinul financiar sau poziționarea față de conflicte.
Criticii avertizează, în schimb, că o extindere excesivă a votului cu majoritate calificată în politica externă ar putea produce situații în care un stat membru este obligat să se asocieze unei poziții internaționale pe care o consideră contrară intereselor sale fundamentale.
Franța și Germania propun și o reorganizare a diplomației europene
Discuția privind votul se suprapune unei dezbateri mai ample privind arhitectura politicii externe a Uniunii.
Franța și Germania au avansat separat un proiect prin care rolul Înaltului Reprezentant Kaja Kallas ar fi consolidat în coordonarea componentelor externe aflate în prezent în diferite structuri ale Comisiei Europene.
Modelul ar acorda Înaltului Reprezentant atribuții mai extinse în coordonarea unor domenii precum ajutorul pentru dezvoltare, asistența umanitară, industria de apărare și relațiile cu vecinătatea Uniunii, dar ar plasa noua structură într-o relație mai directă de subordonare instituțională față de președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen.
Propunerea urmărește să reducă fragmentarea actuală dintre Serviciul European de Acțiune Externă și Comisia Europeană, într-un moment în care competențele cu impact geopolitic — de la comerț și energie până la extindere, migrație și industria de apărare — sunt împărțite între mai multe instituții.
Inițiativa celor 11 state arată că discuția privind veto-ul a depășit nivelul unei dezbateri teoretice. Miza nu este doar viteza cu care UE adoptă o decizie, ci însăși formula prin care 27 de state cu interese, dimensiuni și percepții strategice diferite pot construi o politică externă comună fără ca eficiența să fie obținută în detrimentul legitimității naționale.
