Europa a petrecut zile întregi discutând cine ar trebui să o reprezinte la negocierile pentru Ucraina. Rusia a folosit același interval pentru a încerca să stabilească despre ce se va negocia. Diferența dintre cele două preocupări spune mai mult despre starea diplomației europene decât declarațiile solemne privind unitatea continentului. La Dublin, pe 13 noiembrie, liderii europeni au desemnat în cele din urmă o echipă comună. Moscova nu a avut nevoie să aștepte această decizie pentru a-și promova revendicările.
Există o problemă serioasă atunci când state care finanțează apărarea Ucrainei, suportă consecințele economice ale războiului și ar urma să participe la garantarea unei eventuale păci ajung să își revendice public dreptul de a fi ascultate. Nu pentru că acest drept ar fi discutabil, ci pentru că o putere diplomatică autentică nu trebuie să își consume energia demonstrând permanent că merită un loc la masă.
Episodul Abu Dhabi–Dublin a expus o deficiență europeană mai profundă decât lipsa unui negociator unic. Europa nu și-a stabilit suficient de clar raportul dintre interese, instrumente și compromisuri. Iar într-o negociere cu Rusia, această neclaritate nu este o problemă birocratică. Este o vulnerabilitate strategică.
Lavrov a înțeles că participarea poate deveni o concesie
Pe 10 noiembrie, Serghei Lavrov a ironizat prezența reprezentanților europeni în Emiratele Arabe Unite, sugerând că aceștia pot aștepta la hotel în timp ce Rusia, Ucraina și Statele Unite negociază.
Remarca, relatată de Anadolu, ar putea părea o simplă provocare. Ar fi însă o greșeală să îi ignorăm funcția diplomatică.
Lavrov nu le-a transmis europenilor numai că Moscova nu dorește participarea lor. A încercat să stabilească public cine are autoritatea de a decide cine participă.
Aceasta este prima mutare importantă.
Într-o negociere, cel care stabilește regulile participării obține un avantaj înainte de discutarea oricărui compromis. Interlocutorul exclus este împins să solicite admiterea, iar momentul admiterii poate fi prezentat ulterior drept un gest de flexibilitate al celui care s-a opus.
Rusia nu trebuie să controleze efectiv toate deciziile asupra formatului pentru a beneficia de această impresie. Îi este suficient să se comporte ca și cum participarea europenilor ar depinde de acordul său.
În timp ce reprezentanții europeni explicau de ce trebuie să se afle la negocieri, ministrul rus vorbea despre viitoarea arhitectură de securitate a regiunii. Două agende diferite: una preocupată de reprezentare, cealaltă de conținutul viitoarei înțelegeri.
Această diferență nu dovedește superioritatea diplomației ruse în orice împrejurare. Dar arată avantajul unei delegații care își formulează obiectivele înainte ca adversarii să își fi rezolvat disputele interne.
Lavrov conduce Ministerul rus de Externe din 2004. A lucrat cu administrații americane diferite, cu cancelari germani succesivi și cu numeroase formule de conducere europeană. Cunoaște valoarea unei declarații făcute la momentul potrivit și, mai ales, valoarea unei reacții pe care o poate provoca.
Europa a reacționat exact pe terenul convenabil Moscovei: dreptul său de a participa.
Întrebarea dificilă nu este de ce Lavrov a procedat astfel. Întrebarea este de ce liderii europeni i-au oferit ocazia să transforme o necesitate diplomatică într-o dispută publică despre statut.
Declarațiile europene dezvăluie mai mult decât ar trebui
Într-un proces de negociere, informația despre preocupările celeilalte părți are valoare politică. Nu este nevoie de documente secrete pentru a înțelege unde există tensiuni. Uneori sunt suficiente declarațiile oficiale.
Când cancelarul Friedrich Merz îi cere public lui Donald Trump să nu producă surprize în discuțiile cu Vladimir Putin, el exprimă o temere legitimă. Germania nu dorește ca securitatea europeană să fie negociată fără consultarea europenilor. Dar declarația transmite și altceva: Berlinul nu are suficiente garanții că Washingtonul va ține cont de poziția sa.
Aceasta este informația pe care un negociator advers o poate reține.
Merz nu îi vorbește numai lui Trump. Îl informează indirect și pe Putin că relația dintre capitalele europene și administrația americană conține incertitudini. Pentru Moscova, identificarea acestor incertitudini poate fi mai utilă decât obținerea imediată a unei concesii.
Același mecanism apare în disputa privind reprezentarea europeană. Kaja Kallas a explicat, în declarațiile oficiale din 13 noiembrie, că mandatul său rezultă din decizia statelor membre și că Rusia nu poate hotărî cine reprezintă Uniunea.
Instituțional, are dreptate. Dar legitimitatea funcției și eficiența unui negociator sunt două lucruri diferite. Kallas poate reprezenta politica externă a Uniunii. Nu poate însă promite, prin simpla autoritate a funcției, că toate statele membre vor accepta un anumit compromis sau vor furniza forțele necesare unei garanții militare.
Niciun negociator serios nu se oprește la verificarea titlului oficial al interlocutorului. Îl interesează ce poate decide acesta și în ce măsură angajamentele sale obligă guvernele pe care le reprezintă.
Este o întrebare pe care diplomația europeană ar fi trebuit să o clarifice intern, înainte de a deschide public disputa reprezentării.
În schimb, continentul a oferit imaginea unei competiții între funcții, capitale și formule de coordonare. Moscova nu a creat toate aceste dificultăți. Dar poate profita de ele.
Există o diferență între transparența democratică și expunerea inutilă a limitelor propriei poziții. Diplomația europeană are nevoie de prima, fără să transforme fiecare dezacord intern într-o invitație adresată celorlalți negociatori.
Ce poate negocia, de fapt, echipa europeană?
La Dublin, António Costa a anunțat că Europa va fi reprezentată de instituțiile Uniunii Europene și de grupul E5 al Coaliției de Voință: Franța, Germania, Italia, Polonia și Regatul Unit.
Anunțul oficial al Consiliului European este important. Europa a depășit disputa imediată privind componența delegației. Dar alcătuirea unei echipe nu rezolvă automat problema mandatului său.
Să presupunem că Rusia formulează o propunere care combină încetarea focului cu reducerea sancțiunilor și limitarea viitoarei prezențe militare occidentale în Ucraina.
Cine răspunde în numele Europei?
Instituțiile UE au un rol esențial în politica sancțiunilor și în sprijinul economic acordat Ucrainei. Guvernele naționale controlează însă propriile forțe armate și decid asupra angajamentelor militare. Regatul Unit participă la E5, dar nu este membru al Uniunii. NATO are propriile structuri și proceduri.
Prin urmare, o singură propunere rusească poate necesita decizii în mai multe capitale și instituții, fiecare cu competențe și constrângeri diferite.
Acesta este punctul vulnerabil al formulei europene.
Rusia poate negocia un pachet. Europenii riscă să fie obligați să îl descompună în numeroase dosare, fiecare supus altor aprobări. Nu este imposibil să negociezi în asemenea condiții. Dar trebuie să intri în discuții cu limitele stabilite, cu mecanisme de consultare rapide și cu o înțelegere clară asupra concesiilor acceptabile.
Altfel, adversarul poate testa separat fiecare componentă a poziției comune.
O propunere privind sancțiunile poate interesa diferit guvernele europene. O garanție militară poate fi susținută politic de state care nu sunt dispuse să trimită trupe. Un angajament financiar poate fi acceptat în principiu, dar contestat ulterior în procedurile bugetare naționale.
Diplomația nu poate elimina aceste diferențe. Sarcina ei este să le administreze înainte ca adversarul să le transforme în instrumente de presiune.
De aceea, adevăratul succes de la Dublin nu va fi confirmat prin prezența echipei la următoarea reuniune. Va fi confirmat numai dacă membrii săi pot negocia fără să își descopere permanent limitele de autoritate.
Moscova încearcă să schimbe obiectul negocierilor
Cea mai importantă dispută nu privește, în realitate, numele negociatorilor. Privește ordinea în care sunt discutate problemele.
Europenii insistă asupra încetării focului și asupra garanțiilor de securitate pentru Ucraina. Moscova urmărește să introducă în proces și propriile revendicări referitoare la arhitectura de securitate europeană.
Kaja Kallas a avertizat explicit, pe 13 noiembrie, asupra riscului ca discuțiile despre încetarea focului să fie deturnate către renegocierea ordinii de securitate a continentului.
Nu este un detaliu procedural. Este o confruntare asupra obiectului negocierii. Dacă discuția începe cu retragerea sau limitarea unor capacități militare occidentale, Moscova obține șansa de a trata războiul din Ucraina ca pe o dispută mai largă privind prezența NATO în Europa. Dacă discuția începe cu încetarea agresiunii și mecanismele de prevenire a reluării ei, europenii încearcă să păstreze războiul și securitatea Ucrainei în centrul procesului.
Ordinea subiectelor poate determina ordinea concesiilor.
Aici este necesară diplomația de cea mai înaltă calitate, nu o competiție de declarații despre cine este mai ferm.
Rusia are propriile obiective, formulate încă din proiectele de acorduri de securitate publicate în decembrie 2021. Acestea urmăreau limitări ale extinderii NATO și ale activităților militare occidentale în anumite regiuni.
Europa nu este obligată să accepte asemenea revendicări. Dar trebuie să știe cum le respinge într-un cadru de negociere, ce alternative poate propune și ce face dacă Rusia condiționează încetarea ostilităților de discutarea lor.
A spune că anumite concesii sunt inacceptabile este o poziție politică. A avea mijloacele necesare pentru a menține refuzul în timp este o capacitate strategică.
Între cele două se află adevărata problemă europeană.
Puterea de negociere nu se măsoară în declarații
Europa are resurse considerabile. Poate influența sancțiunile, sprijinul financiar pentru Ucraina, reconstrucția, relațiile comerciale și o parte a viitoarelor garanții de securitate.
Ar fi greșit să prezentăm continentul drept un actor lipsit de mijloace.
Problema este alta: mijloacele sunt distribuite între instituții și state care nu au întotdeauna aceleași priorități, același calendar politic sau aceeași disponibilitate de a suporta costuri. În diplomație, o amenințare contează numai dacă poate fi pusă în aplicare. O promisiune contează numai dacă poate fi respectată. Un guvern care anunță că va sprijini Ucraina atât cât este necesar trebuie să știe ce înseamnă această formulă în bugete, livrări militare și angajamente politice.
O coaliție care promite garanții de securitate trebuie să știe cine furnizează trupele, cine asigură apărarea lor și ce decizii se iau dacă garanția este contestată militar.
Iar o delegație care respinge o propunere rusească trebuie să poată explica ce alternativă realistă susține și cât timp poate menține această poziție.
Aceste întrebări nu sunt o invitație la concesii în fața Moscovei. Sunt condițiile necesare pentru ca refuzul concesiilor să fie credibil. Diplomația europeană pare uneori preocupată să demonstreze corectitudinea propriilor principii, ca și cum această demonstrație ar fi suficientă pentru a obține un rezultat.
Dar principiile nu negociază singure. Ele trebuie susținute prin putere economică, capacitate militară, disciplină politică și continuitate strategică.
Rusia nu deține monopolul profesionalismului diplomatic și nici nu poate impune unilateral un acord. Ucraina are propriile interese și dreptul de a decide asupra suveranității sale. Statele Unite au o influență determinantă asupra procesului. Tocmai această complexitate cere Europei mai multă pregătire, nu mai multă retorică.
Lecția pe care Europa continuă să o evite
La Dublin s-a rezolvat o problemă vizibilă: cine reprezintă Europa.
Nu știm însă dacă s-a rezolvat problema mai importantă: cine poate decide în numele Europei atunci când negocierea ajunge la concesii, garanții și costuri.
Serghei Lavrov a reușit să transforme absența europenilor dintr-un anumit format într-o provocare publică. Liderii europeni au răspuns prin revendicarea participării și printr-un compromis privind componența echipei.
Între timp, Moscova a continuat să promoveze discuția despre securitatea regională în termenii care îi servesc propriile interese.
Acesta este dezechilibrul pe care diplomația europeană trebuie să îl corecteze.
Rusia poartă responsabilitatea invaziei Ucrainei. Dar responsabilitatea pentru declanșarea războiului nu înlocuiește analiza felului în care Moscova negociază și exploatează slăbiciunile interlocutorilor.
O Europă care își cunoaște interesele trebuie să fie capabilă să le apere fără să își expună public fiecare temere și fără să transforme desemnarea unui reprezentant într-o demonstrație de unitate.
Diplomația europeană își susține în aceste zile examenul de maturitate, iar rezultatele de până acum nu sunt deloc încurajatoare. Poate că primul pas spre o diplomație eficientă ar fi ca liderii europeni să se închidă într-o cameră, să își confrunte acolo interesele și divergențele, să ia deciziile necesare și să iasă cu o poziție comună, fără ambiguități. Din acel moment, fiecare ar trebui să transmită public exact mesajele convenite: nimic în plus, nimic în minus.
Până atunci, câtă vreme fiecare lider iese în fața camerelor când dorește, spune ce consideră de cuviință și își adaptează mesajul în funcție de simpatii personale, antipatii politice sau interese electorale interne, Europa nu va avea o singură voce. Va continua să vorbească printr-o colecție de voci, uneori contradictorii, oferind interlocutorilor posibilitatea de a exploata diferențele dintre ele.
Unitatea nu este o fotografie de grup și nici o declarație comună. Este capacitatea de a lua aceeași decizie atunci când costurile devin reale și de a susține aceeași poziție chiar și atunci când interesele naționale sau presiunile politice interne îndeamnă la altceva.
Dacă Europa ajunge la negocieri cu o echipă, dar fără libertatea de a decide, Moscova nu va avea nevoie să îi conteste prezența. Va fi suficient să îi testeze mandatul, să identifice cine poate bloca o concesie și să aștepte apariția primei contradicții.
Aceasta ar fi adevărata înfrângere diplomatică: nu excluderea Europei de la masa negocierilor, ci participarea ei fără puterea de a influența ceea ce se hotărăște acolo.
