Tudor Oncescu
China controlează azi majoritatea pieței globale de drone civile și comerciale. Acesta este rezultatul vizibil al unei politici industriale chineze construite, cu răbdare, timp de două decenii. Pornesc de la acest exemplu pentru că e concret, verificabil și greu de contestat și pentru că ridică o întrebare mai incomodă: cum a construit China acest mecanism și de ce România, care în 1980 o depășea de câteva ori la PIB per capita, n-a construit nimic comparabil?
Acest articol nu e despre cât de bun sau de rău e regimul de la Beijing. E despre mecanismul din spatele politicii industriale chineze: fonduri de ghidare, bănci de stat, continuitate instituțională, și despre absența lui, aproape completă, din România ultimilor 35 de ani. Nu propun o copiere a modelului chinez; nicio democrație n-ar trebui să reproducă mecanismul unui regim cu partid unic. De altfel, nici n-ar fi posibil așa ceva, din multe puncte de vedere: suntem civilizații complet diferite fie că vorbim de cultură, istorie sau tradiții. Propun insă o întrebare simplă, pe care sper să și-o pună și cititorul: dacă România a fost capabilă, sub o dictatură, izolată și săracă, să aibă un calcul strategic propriu, de ce nu mai are unul astăzi, ca democrație liberă, membră NATO și UE?
1. De ce pornesc de la o companie de drone?
Ce ne spune piața dronelor despre politica industrială?
DJI controlează astăzi între 70% și 80% din piața globală a dronelor civile și comerciale, iar în Statele Unite ponderea ei a ajuns, înainte de restricțiile FCC din decembrie 2025, la aproximativ 90–96% din zborurile comerciale înregistrate, potrivit unui studiu finanțat de Administrația Federală a Aviației (FAA). Cifrele astea nu descriu doar o companie de success, ci descriu rezultatul a două decenii de politică industrială deliberată, pe care Barry Naughton o documentează în detaliu. Exact acest mecanism, și absența lui din România, vreau să le urmăresc mai departe.
2. Înaintea marilor planuri
Cum au pregătit infrastructura și educația dezvoltarea industriei chineze?
Între 1978 și aproximativ 2005, China a trecut printr-o perioadă pe care Naughton o numește marketization: statul s-a retras treptat din controlul direct al economiei, Deng Xiaoping a împins reformele spre economia de piață, iar alocarea capitalului a început să urmeze logica unei strategii bazate pe avantajul comparativ („comparative-advantage-following”, CAF), pe care Justin Yifu Lin o descrie ca motor al creșterii chineze. În această perioadă, China nu a dus, strict vorbind, o politică industrială și nu existau încă instrumentele de planificare de astăzi.
Totuși, China a investit masiv, pe tot acest interval, în ceea ce aș numi dezvoltare orizontală: infrastructură (autostrăzi, porturi, rețele electrice, telecomunicații) și capital uman (educație de masă, alfabetizare tehnică). Aceste investiții nu erau, în sine, politică industrială țintită. Erau motoare de dezvoltare universal valabile, utile indiferent de sectorul care avea să crească. Tocmai acestă logica a funcționat, mai târziu, ca o pârghie: când China a început să elaboreze o politică industrială propriu-zisă, infrastructura și capitalul uman erau deja acolo, pregătite să fie folosite.
Aici e, cred, prima lecție pe care România a ratat-o complet. Nu ai nevoie să știi deja, în 1995, care va fi industria câștigătoare din 2025; ai nevoie să construiești infrastructura și capitalul uman care fac posibilă dezvoltarea industriei care se va dovedi câștigătoare. România a tratat investiția în infrastructură ca pe un obiectiv separat, de bifat cu fonduri europene, nu ca pe fundația unei strategii industriale viitoare. Și a lăsat oamenii să plece în alte țări, pentru că nu le-a putut oferi oportunitățile și condițiile de care aveau nevoie ca să prospere.
3. Ce a schimbat criza din 2008
Cum au ajuns industriile emergente în centrul dezbaterii de la Beijing?
Lucrurile se schimbă vizibil după criza financiară din 2008. Statele occidentale au injectat lichiditate în sectoare cheie pentru a le ține pe linia de plutire, dar s-au oprit odată cu trecerea crizei. China a făcut exact opusul: a continuat și a mărit proporțiile investițiilor.. În mai multe discursuri din 2009: la Universitatea Cambridge, la Summer Davos din Dalian, la un atelier dedicat industriilor strategice, iar apoi în fața comunității științifice Wen a spus, în esență, că fiecare criză majoră din istorie a dus la un salt tehnologic și industrial și că China trebuie să aleagă din timp industriile strategice emergente (energie nouă, materiale noi, biotehnologie, industria informației) pe care să se bazeze următoarea etapă de creștere. Nu a fost tipicul discurs de lemn al unui politician; la scurt timp, au urmat planul pentru industriile emergente strategice (SEI) și de fonduri dedicate.
De momentul ăsta, China reintroduce, într-un ritm constant, instrumentele de politică industrială: Planul Național pe Termen Mediu și Lung pentru Știință și Tehnologie (2006), Megaproiectele (2006), Industriile Emergente Strategice (din 2010) și, din 2015, Strategia de Dezvoltare prin Inovație (IDS). Fiecare inițiativă s-a sprijinit pe cea dinaintea ei. În România, de obicei, se ia totul de la zero pentru a se mai face pierduta o parte din buget.
Cred că perioada 2008–2009 e cea care separă cel mai clar China de România. Ambele state au trecut prin aceeași criză globală. China a tras concluzia că această criză îi oferă ocazia să își regândească strategia pe termen lung. România a tratat-o ca pe o urgență de supraviețuire fiscală, de gestionat și apoi de uitat, fără să se întrebe niciodată ce vrea să devină economia românească peste 20 de ani.
4. Cine a finanțat pariul industrial al Chinei?
Rolul fondurilor publice și al băncilor de stat
Se discută prea puțin despre cum a plătit, de fapt, China pentru toate astea.
În centrul acestui mecanism se află fondurile de ghidare industrială (government guidance funds, IGF). Structura lor e simplă. Statul vine cu un capital inițial („seed money”) și e dispus să aștepte, să accepte un randament zero sau chiar o pierdere. Principalul obiectiv este crearea unor industrii care să asigure autonomia și securitatea națională, atât pe plan economic, cât și pe plan militar. Formula oficială chineză, citată de Barry Naughton, descrie procesul în patru pași: „Guvernul pune platforma; întreprinderile de stat sponsorizează; băncile de stat vin imediat în spate; și capitalul privat urmează.”
Amploarea finanțării e greu de imaginat din perspectiva românească. Doar fondurile de ghidare industrială înregistrate aveau, la mijlocul anului 2020, o capacitate de finanțare declarată de 11 270 de miliarde de RMB, aproximativ 1,6 trilioane de dolari. Fondul Național pentru Circuite Integrate, unul dintre primele și cele mai mari, a strâns 338,7 miliarde de RMB (aproximativ 50 de miliarde de dolari) în două runde. Dar cifra care ilustrează cel mai clar efectul de pârghie e alta: când Fondul Național pentru Industriile Emergente Strategice a fost anunțat în 2016, cu o țintă de strângere de fonduri de 300 de miliarde de RMB, cele trei mari bănci de stat: China Development Bank, Banca de Export-Import a Chinei și China Construction Bank s-au angajat separat să pună, pe o perioadă de cinci ani, peste 2 500 de miliarde de RMB sub formă de credite și investiții pentru exact aceleași industrii. Cu alte cuvinte, pentru fiecare yuan de capital public care dă semnalul, băncile de stat au promis peste opt yuani în finanțare suplimentară. În asta constă efectul de pârghie. Dincolo de simpla subvenție, mecanismul urmărește să multiplice de câteva ori fiecare yuan public, întâi prin capitalul băncilor de stat și abia apoi prin capital privat.
În opinia mea, tocmai acest model de finanțare nu a fost încercat niciodată în România la o scară semnificativă. România are bănci (inclusiv Cec Bank, Banca de Investiții și Dezvoltare, inclusiv bănci private românești precum Credex Bank și Techventures Bank), are fonduri europene, are capacitatea legală de a crea instrumente similare. Ce nu are este continuitatea instituțională necesară pentru a folosi aceste instrumente, de la un guvern la altul, la aceeași scară și cu aceeași persistență pe parcursul a 15-20 de ani.
5. Unde se văd rezultatele
De la automobile electrice și baterii la construcții navale
Rezultatele acestei arhitecturi sunt deja măsurabile, chiar din surse occidentale, și nu doar din comunicatele de partid.
China produce astăzi aproximativ 75% din mașinile electrice fabricate la nivel global (aproximativ 16 milioane de unități în 2025, potrivit Agenției Internaționale pentru Energie), controlează peste 80% (și, după unele estimări, peste 90%) din capacitatea globală de producție a panourilor fotovoltaice și peste 75% din producția globală de baterii litiu-ion, potrivit BloombergNEF și Rhodium Group. Iar în domeniul dronelor comerciale, compania DJI controlează, singură, 70-80% din piața globală, proporție confirmată independent de mai multe firme de cercetare de piață (Drone Industry Insights, Grand View Research) și de studiul FAA citat mai sus.
În domeniul militar, o imagine similară se desprinde din raportul anual al Pentagonului către Congres, Military and Security Developments Involving the People’s Republic of China (ediția 2024, publicată la 18 decembrie 2024). Marina chineză are deja peste 370 de nave de luptă și submarine, mai multe decât marina americană. Pentagonul estimează că numărul lor va ajunge la 435 până în 2030. Serviciul de informații al marinei americane (ONI) a estimat, separat, că capacitatea chineză de construcție navală e de peste 200 de ori mai mare decât cea americană.
Raportul mai notează că dronele forțelor aeriene chineze „se apropie rapid de tehnologia standard americană”, inclusiv în privința zborului în roi și a operațiunilor comune cu aeronave cu pilot, și că industria chineză de apărare poate, pentru prima dată, produce motoare de avion de luptă de înaltă precizie fără să mai depindă de importurile rusești.
Nu spun asta ca subiectul să fie tratat cu panică. O spun deoarece cred că e important să vedem clar: nu vorbim despre un regim care a câștigat un avantaj din întâmplare sau doar prin costuri mai mici cu forța de muncă. Vorbim despre rezultatul cumulat, pe 20 de ani, al mecanismului pe care l-am descris mai sus, bazat pe fonduri de ghidare, bănci de stat și planuri consecvente. Dacă vrem să înțelegem de ce China a ajuns aici, trebuie să ne uităm la mecanism, nu doar la rezultat.
6. România și China în jurul anului 1980
Ce putem compara și ce ne spune diplomația românească?
Aici e partea care, cred, va fi cea mai controversată: în 1980, România se afla, din multe puncte de vedere, înaintea Chinei. China ieșea abia din Revoluția Culturală, era una dintre cele mai sărace țări ale lumii, fără relații diplomatice cu majoritatea Occidentului. România, în schimb, își menținuse relațiile diplomatice cu Israelul după 1967, caz unic în blocul comunist. În 1967, devenise al doilea stat din Pactul de la Varșovia, după URSS, care stabilise relații diplomatice depline cu R.F. Germania. În 1972, devenise prima țară din CAER membră a FMI și a Băncii Mondiale, iar în 1980 încheiase un acord comercial cu CEE, unicul de acest fel din CAER. Între 1969 și 1971, România jucase chiar și rolul de intermediar diplomatic între Nixon și Zhou Enlai, deși americanii au ales în cele din urmă canalul pakistanez al lui Yahya Khan. Asta se întâmpla într-un moment în care China era ea însăși izolată și săracă, nu o superputere, ci exact un stat pe care Washingtonul nu-l putea încă aborda direct.
Ceaușescu condamna public invazia Cehoslovaciei (1968). România a fost singura țară din Pact prezentă la Jocurile Olimpice de la Los Angeles (1984). Din 1973, majoritatea comerțului exterior românesc se făcea deja cu state necomuniste. Niciunul dintre aceste fapte nu e un motiv de nostalgie pentru regim: costul intern a fost enorm, și bine documentat. Toate arată însă același lucru: România avea, atunci, un calcul strategic propriu, chiar dacă unul produs de o dictatură.
Exact contrastul ăsta e cel mai interesant. China a plecat de mult mai jos și a construit, în decurs de 45 de ani, un mecanism bazat pe continuitate și pe experiența acumulată. În aceiași 45 de ani, dar mai ales după 1989, România n-a mai formulat o strategie coerentă care sa fie urmarită de la un guvern la altul.
7. Cât decide România în propria economie?
Ce arată cifrele despre exporturi, armament și cercetare
Nu e doar o comparație istorică abstractă. Dependența românească de azi e documentată, cu cifre, de instituții pe care nimeni nu le poate suspecta de exagerare. Potrivit SIPRI, aproximativ 48% din importurile românești de armament major (2021-2025) au venit din Statele Unite, fără alternativă internă comparabilă pentru mentenanță sau muniție. Potrivit OCDE, companiile controlate din străinătate au generat, în 2024, aproximativ 70% din exporturile românești de bunuri și 80% din exporturile de bunuri manufacturate. Centrele de decizie pentru o parte foarte mare a economiei exportatoare românești nu sunt in România. România a alocat, potrivit Eurostat, doar 0,5% din PIB pentru cercetare-dezvoltare în 2024, față de media UE de 2,2%.
Nu cred că aceste cifre sunt, în sine, catastrofale. Multe state mici depind de capital și tehnologie străină. Chiar și China a trecut prin această etapă la începutul dezvoltării sale. Totuși, trebuie să știm să valorificăm cât mai bine investițiile străine și, în timp, să dobândim tehnologia necesară pentru a dezvolta industrii autohtone. Cred, totodată, că problema reală e alta: România nu are, azi, un răspuns public, asumat, la o întrebare simplă. Ce vrem să construim în următorii 20 de ani și cu ce bani? China a avut unul încă din 2006. România nu a avut unul din 1989.
8. Ce vrem să construim în următorii 20 de ani?
Ce poate învăța România din experiența Chinei?
În acest articol nu vreau să cer României să copieze modelul chinez. În niciun caz. Un stat democratic nu poate și nu ar trebui să reproducă mecanismul unui regim cu partid unic. În schimb, mecanismul financiar din spatele politicii industriale chineze: capitalul public care preia riscul inițial, băncile de stat care multiplică acel capital și continuitatea instituțională pe parcursul a două-trei decenii nu e, în sine, o invenție autoritară sau una ideologică. E, pur și simplu, un mod de a gândi pe termen lung pe care România pare să-l ignore complet.
Așa ca revin la întrebarea pe care am pus-o la începutul articolului: dacă România a fost capabilă, sub o dictatură, izolată și săracă, să aibă un calcul strategic propriu, de ce nu mai are unul astăzi, când este o democrație liberă și face parte din NATO și din UE?
Bibliografie:
- U.S. Department of Defense, Military and Security Developments Involving the People’s Republic of China 2024, Annual Report to Congress, 18 decembrie 2024. media.defense.gov
- Office of Naval Intelligence (ONI), estimare privind capacitatea de construcție navală a Chinei (2023), citată în: Joseph Trevithick, „Alarming Navy Intel Slide Warns Of China’s 200 Times Greater Shipbuilding Capacity”, The War Zone. twz.com
- International Energy Agency (IEA), Global EV Outlook 2026. iea.org
- BloombergNEF, Energy Transition Supply Chains 2025. about.bnef.com
- Rhodium Group / Clean Investment Monitor, Global Clean Investment 2025. rhg.com
- Special Competitive Studies Project (SCSP), „Commercial Drones”, 2025 Gaps Analysis. scsp.ai
- Drone Industry Insights, The Chinese Drone Market Report 2019-2024. droneii.com
- ASSURE / FAA Center of Excellence for UAS Research, A83 2025 Annual Report (analiză a datelor Remote ID privind compoziția flotei de drone din SUA). assureuas.com
- Stockholm International Peace Research Institute (SIPRI), Trends in International Arms Transfers, 2025 (date 2021–2025). sipri.org
- OCDE, OECD Economic Surveys: Romania 2026 — capitolul „Strengthening Romania’s Competitiveness”. oecd.org
- Eurostat, „EU Spending on Research and Development Exceeded €403 Billion in 2024”. ec.europa.eu/eurostat
- Wen Jiabao, discursuri oficiale din 2009: „See China in the Light of Her Development”, Universitatea Cambridge, 2 februarie (mfa.gov.cn); discurs la Summer Davos, Dalian, 10 septembrie (mfa.gov.cn); atelierele privind industriile strategice emergente, 21–22 septembrie, relatate în presa economică chineză (nbd.com.cn); discursul „Să lăsăm știința să ghideze dezvoltarea durabilă a Chinei” către comunitatea științifică, 3 noiembrie (aisixiang.com).
- Barry Naughton, The Rise of China’s Industrial Policy, 1978 to 2020 (Ciudad de México: Universidad Nacional Autónoma de México, CECHIMEX, 2021), cap. 4–5. ucigcc.org
- Justin Yifu Lin, Demystifying the Chinese Economy, ediția a II-a (Cambridge: Cambridge University Press, 2026). cambridge.org
- Dennis Deletant, Ceaușescu and the Securitate: Coercion and Dissent in Romania, 1965–1989 (Londra: Hurst & Co., 1995). hurstpublishers.com
- Larry L. Watts, With Friends Like These: The Soviet Bloc’s Clandestine War Against Romania (București: Editura Militară, 2010). Recenzie CIA, Studies in Intelligence, Vol. 58, No. 2: cia.gov
