„Să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! Dar atunci să se schimbe pe ici, pe colo, și anume în punctele esențiale.”
— I.L. Caragiale, O scrisoare pierdută
Farfuridi… clarvăzător sau filosof?
Cea mai constantă „îndeletnicire” a guvernanților români din ultimii 35 de ani a fost reforma statului. Și, cel mai probabil, va rămâne și în următorii 35.
De ce?
Pentru că “reforma” este cea mai bună justificare a unei eventuale non-performanțe. Este centura de siguranță pe care și-o pune fiecare partid atunci când ajunge la guvernare: „greaua moștenire”.
Dar să nu ne indignăm prea tare. Nu este doar o meteahnă a partidelor. Este, de fapt, un reflex uman. Îl folosim cu toții atunci când trebuie să facem ceva cu risc.
Prima decizie, înaintea oricărei decizii, este identificarea „acarului Păun”. Just in case.
A doua decizie este să nu decidem nimic care ne-ar putea afecta imaginea sau relațiile. Adică să decidem pe jumătate. Dacă iese bine, este meritul nostru. Dacă iese rău, „noi am vrut… dar atât s-a putut”.
A treia decizie este diluarea responsabilității. Pompos se numește delegare. În realitate, înseamnă mutarea răspunderii către cei cu mai puțină putere. Principiul este simplu: dacă iese bine, este meritul meu; dacă iese rău, este vina lor.
Nu credeți?
Să presupunem că vreți să mergeți la meci. Înainte de a spune asta acasă, vă asigurați că invitația vine de la un prieten apreciat de soție. Apoi explicați că aveați oricum ceva de discutat cu el. Iar întâlnirea nu s-a putut face mai devreme pentru că secretara v-a programat prea multe ședințe.
Dumneavoastră ați fi vrut… dar nu s-a putut.
Exact așa funcționează și guvernarea.
Reforma Farfuridi
Ajuns la putere, orice partid încearcă să își implementeze agenda strategică — de regulă mai puțin publică decât ar pretinde. Pentru asta aplică, aproape mecanic, cele trei „decizii” preliminare.
Mai întâi demonstrează că situația „dezastruoasă” existentă — inflație, dobânzi mari, deficit — se datorează celor dinainte. Ideal, cu grafice și procente.
În cazul actualei guvernări, vinovatul este sistemul bugetar: salarii prea mari, prea mulți angajați.
Se citează cifre: salariile reprezintă 30–34% din veniturile statului, în timp ce media europeană ar fi în jur de 25%.
Acarul Păun este identificat.
Urmează decizia: reducerea numărului de angajați.
Structura rămâne aceeași — pentru că structura înseamnă putere. Dar oamenii trebuie să plece. Dacă măsura funcționează, guvernul a avut dreptate. Dacă nu funcționează, este vina structurii moștenite.
Implementarea este delegată ministerelor și administrației locale. Dacă lucrurile merg bine, meritul este al guvernului. Dacă nu merg, înseamnă că „aparatul” nu și-a făcut treaba.
Rezultatul final?
Previzibil: nu va exista nicio reformă.
În primul rând, premisa este greșită. Pare că ponderea salariilor a crescut. În realitate, ea a scăzut de la 34% la 30% în timpul guvernării precedente. Problema nu este la numărător (salariile), ci la numitor: veniturile statului, cele mai mici din Uniunea Europeană.
Dar creșterea veniturilor ar putea afecta alte interese politice. Așa că este mai sigur să nu umblăm acolo.
În al doilea rând, decizia este imposibil de aplicat coerent. Nu poți reduce personalul fără să schimbi structura instituțiilor. Iar structura înseamnă influență și putere — lucruri la care nimeni nu renunță de bunăvoie.
În al treilea rând, administrația locală și ministerele nu au niciun motiv să își asume riscuri. Atâta timp cât nu există consecințe reale pentru inacțiune, inerția este strategia rațională.
În schimb, avem spectacol.
Măcar avem „teatru” la televizor.
Există o reformă reală?
Teoretic, da.
Practic, ar presupune un lucru rar: acceptarea realității.
La guvernare va exista mereu o alternanță sau o coabitare între stânga și dreapta. Celelalte formule sunt, de regulă, efemere.
O reformă durabilă ar trebui să combine două lucruri aparent opuse: o structură instituțională solidă și procese clare (preferate de stânga) cu lideri capabili să își asume responsabilitatea deciziilor (preferate de dreapta).
Structurile și procesele ar trebui reproiectate astfel încât:
serviciile publice să fie clar definite;
performanța lor să poată fi măsurată;
relația dintre resurse și rezultate să poată fi evaluată.
Apoi ar trebui stabilite criterii reale pentru selectarea și evaluarea conducătorilor instituțiilor.
Sună simplu.
Dar nu este.
Pentru că o asemenea reformă ar atinge exact ceea ce politica românească protejează cel mai atent: agenda strategică — aceea care, de obicei, nu este niciodată publică.
