Când Javier Milei a depus jurământul la 10 decembrie 2023, Argentina nu era doar o economie aflată în dificultate. Era o economie epuizată de propriul model. Inflația depășea 200% anual, moneda națională era ocolită sistematic de populație, iar deficitul bugetar devenise o constantă structurală. Statul cheltuia peste posibilități, iar diferența era acoperită prin mecanisme monetare care alimentau exact fenomenul pe care autoritățile declarau că încearcă să îl combată: inflația.
În acest context, titlul de „miracol” nu trebuie înțeles ca o figură de stil, ci ca o descriere a vitezei cu care a fost inversată o tendință considerată aproape ireversibilă. În primul an de mandat, Argentina a trecut de la deficit cronic la excedent bugetar primar, un fapt rar în istoria economică recentă a țării și cu atât mai semnificativ cu cât a fost obținut într-un climat politic tensionat și într-o economie fragilizată.
Economia moștenită: un sistem care trăia din inflație
Pentru a înțelege dimensiunea schimbării, este esențial să privim punctul de plecare. Sub administrația lui Alberto Fernández, Argentina a funcționat într-un regim de deficit persistent. Cheltuielile publice crescuseră constant, subvențiile la energie și transport deveniseră aproape generalizate, iar aparatul administrativ se extinsese dincolo de capacitatea reală a economiei de a-l susține.
Finanțarea deficitului prin expansiune monetară a creat un cerc vicios. Banca centrală intervenea pentru a susține bugetul, masa monetară creștea, iar inflația accelera. Pe măsură ce prețurile urcau, guvernul intervenea prin controale și reglementări suplimentare, distorsionând piața și afectând investițiile. Peso-ul își pierdea credibilitatea, iar dolarizarea informală devenea norma.
Înainte de instalarea lui Milei, rata sărăciei depășea 40%, iar clasa de mijloc era erodată constant de pierderea puterii de cumpărare. Încrederea în instituții era minimă, iar accesul la finanțare externă depindea de promisiuni repetate de reformă care nu se concretizaseră.
Ruptura de paradigmă
Diferența adusă de Milei nu a fost una de nuanță, ci de fundament. Diagnosticul său a fost că problema Argentinei nu este lipsa intervenției statului, ci excesul ei. Inflația nu era considerată un fenomen extern sau conjunctural, ci rezultatul direct al expansiunii fiscale și monetare.
În primele luni de mandat, noua administrație a adoptat o strategie de ajustare rapidă. Cheltuielile publice au fost reduse, numeroase subvenții au fost eliminate sau restrânse, iar ministerele au fost reorganizate. Ajustarea cursului de schimb a produs un impact imediat asupra prețurilor, dar a eliminat o parte din distorsiunile generate de sistemul anterior de cursuri multiple.
Efectul cumulativ al acestor măsuri a fost schimbarea dinamicii fiscale. Pentru prima dată după mulți ani, Argentina a înregistrat excedent bugetar primar. Din perspectivă macroeconomică, acest rezultat a transmis un semnal esențial: paradigma deficitului permanent fusese întreruptă.
Excedentul ca ancoră de credibilitate
În economiile emergente cu istoric de instabilitate, credibilitatea fiscală este o resursă rară. Excedentul obținut în primul an de mandat nu reprezintă doar un indicator contabil, ci un mesaj transmis piețelor financiare și investitorilor că regula jocului s-a schimbat.
Stabilizarea bugetară a permis o temperare a presiunilor monetare și o consolidare relativă a rezervelor. Inflația, deși încă ridicată în termeni anuali, a început să își reducă ritmul lunar. Încrederea investitorilor s-a îmbunătățit, iar percepția de risc asupra datoriei argentiniene a înregistrat ajustări favorabile.
Această evoluție nu este întâmplătoare. Istoria recentă a Argentinei, inclusiv perioada reformelor din anii ’90 sub Carlos Menem, arată că stabilitatea monetară fără disciplină fiscală este fragilă. Diferența actuală constă în faptul că excedentul a devenit obiectiv central, nu consecință accidentală.
Costul ajustării și realismul politic
Reforma nu a fost lipsită de costuri. Reducerea subvențiilor și restructurarea aparatului public au generat proteste și tensiuni sociale. Însă este esențial de subliniat că nivelul ridicat al sărăciei nu a fost creat de noile politici, ci acumulat în ani de inflație și stagnare.
Modelul anterior producea o erodare constantă și difuză a nivelului de trai. Ajustarea actuală a concentrat costurile într-un interval mai scurt, cu obiectivul declarat de a restabili echilibrul structural. Alegerea a fost între o degradare lentă și o corecție rapidă.
Din punct de vedere politic, Milei a asumat riscul confruntării directe cu structuri tradiționale de putere, inclusiv sindicatele și segmente ale aparatului administrativ. Pachetul legislativ cunoscut sub numele de Ley Bases a reprezentat cadrul pentru liberalizarea și simplificarea reglementărilor, într-o economie caracterizată istoric de rigiditate.
Dimensiunea ideologică și impactul regional
Succesul fiscal obținut în primul an de mandat depășește granițele Argentinei. Într-o regiune în care populismul economic a dominat cicluri întregi, consolidarea bugetară rapidă reprezintă o schimbare de referință. Modelul promovat de Milei este ancorat în conservatorism fiscal și în reducerea rolului statului în economie.
Dacă stabilizarea actuală va fi menținută și transformată în creștere susținută, Argentina ar putea deveni un studiu de caz pentru economii aflate în situații similare. În același timp, vulnerabilitatea la șocuri externe și presiunea socială internă rămân factori care pot influența ritmul reformelor.
„Miracolul Milei” nu este o metaforă lipsită de fundament. În primul an de mandat, Argentina a trecut de la deficit cronic la excedent bugetar primar, într-un context marcat de inflație galopantă și de neîncredere instituțională. Schimbarea nu garantează automat prosperitatea, dar marchează o ruptură clară față de paradigma anterioară.
În mai puțin de un an și jumătate, administrația lui Javier Milei a reușit să impună disciplina fiscală ca ax central al politicii economice. Pentru o țară obișnuită cu deficite recurente și instabilitate monetară, aceasta reprezintă o transformare majoră.
Rămâne de văzut dacă excedentul obținut va fi consolidat pe termen mediu și dacă stabilizarea fiscală va genera investiții și creștere economică durabilă. Cert este că Argentina nu mai funcționează exclusiv pe logica deficitului permanent. Iar acest fapt, în sine, explică de ce expresia „miracol” a devenit parte a dezbaterii publice.
