Trăim în cea mai polarizată societate românească?

Răspunsul este afirmativ. Nu pentru că societatea românească ar fi una „excepțională” sau disfuncțională, ci tocmai pentru că funcționează, în linii mari, conform logicii unei societăți democratice.

Polarizarea nu este un accident al democrației, ci o consecință structurală a acesteia. Spre deosebire de societățile autoritare, unde valorile sunt impuse de un centru de putere, sau de cele feudale, unde structura socială fixează ierarhiile și normele, democrația presupune pluralism axiologic. Valorile nu sunt uniforme, ci rezultatul agregării preferințelor individuale, exprimate prin vot, afiliere politică și participare civică.

Presupunerea implicită că indivizii împărtășesc un set relativ omogen de valori devine problematică pe măsură ce societatea crește în dimensiune și complexitate. Teoria valorilor individuale formulată de Shalom Schwartz oferă un cadru explicativ relevant în acest sens. Conform acestui model, valorile umane se organizează circular, în seturi distincte, aflate frecvent în relații de opoziție. Indivizii nu doar că preferă anumite valori, ci manifestă rezistență — uneori explicită — față de valorile opuse.

Într-o aproximare funcțională, aceste seturi pot fi grupate în patru orientări majore:

orientarea spre ego (putere, realizare, hedonism),
orientarea spre devenire (stimulare, autodeterminare),
orientarea spre transcendență (universalism, bunăvoință),
orientarea spre conservatorism (securitate, tradiție, conformism).

La nivelul unei societăți extinse, particularitățile culturale locale tind să se estompeze, iar distribuția valorilor se stabilizează statistic. Astfel, este rezonabil să presupunem că aproximativ un sfert din populație gravitează în jurul fiecăruia dintre aceste seturi valorice.

Partidele politice nu fac altceva decât să instituționalizeze aceste orientări. Aplicând acest cadru la cazul României, pot fi identificate corespondențe relativ clare între familiile politice și seturile de valori dominante.

Partidele conservatoare, precum PSD, urmăresc asigurarea securității și predictibilității prin structuri puternice. Accentul cade pe stabilitatea întregii structuri, iar distribuția beneficiilor se face în funcție de poziția ocupată în cadrul acesteia. Puterea este dată de număr, iar legitimitatea derivă din capacitatea de a integra mase largi de membri și susținători. Acest tip de organizare presupune, însă, un ritm lent de adaptare și o toleranță scăzută la deviații interne.

Partidele liberale, exemplificate de PNL, prioritizează beneficiul individual — putere, avere, realizări — corelat cu contribuția personală. Proprietatea privată și competiția sunt elemente centrale, iar structura este, prin definiție, instabilă. Consecința este o fragmentare recurentă, generată de competiția pentru resurse și influență. Coexistența mai multor formațiuni liberale în același spațiu politic nu este o anomalie, ci o caracteristică structurală.

Partidele progresiste, precum USR, urmăresc beneficii asociate dezvoltării societale, inovării și creșterii confortului general. Deși sunt adesea etichetate drept „de stânga”, ele se diferențiază net de conservatorism prin respingerea conformismului și accentul pus pe schimbare. Structurile generate sunt frecvent efemere, bazate pe o meritocrație percepută, iar dependența de contextul cultural și de „modă” ideologică le face vulnerabile la transformări rapide. În absența unor mecanisme solide de guvernanță internă, aceste formațiuni tind să migreze spre liberalism, pe măsură ce puterea se concentrează în jurul liderilor.

Curentele fundamentaliste, precum cel asociat cu figura lui Călin Georgescu, urmăresc beneficiile unui segment „ales” al populației, definit ca trib cu o misiune morală sau simbolică. Membrii sunt egali în interiorul grupului, iar beneficiile sunt percepute ca fiind comune. Lipsa unei structuri formale stabile conduce, însă, fie la disiparea curentului, fie la transformarea sa într-o formă de conservatorism odată cu instituționalizarea.

Din această perspectivă, polarizarea actuală a societății românești devine inteligibilă. Fenomenul asociat cu Călin Georgescu poate fi interpretat ca rezultat al dispariției unor partide care reprezentau explicit orientarea fundamentalistă (ex. România Mare). Aproximativ un sfert din populație a rămas fără reprezentare, ceea ce a condus fie la absenteism, fie la acceptarea unor soluții de compromis. AUR a capitalizat atât această zonă, cât și aversiunea electoratului conservator față de progresism, amplificându-și artificial baza de susținere prin instrumente clasice de marketing politic.

Pe de altă parte, AUR, constituit inițial ca partid progresist, s-a transformat rapid într-o formațiune conservatoare prin construirea unei structuri stabile. Suprapunerea cu PSD a devenit inevitabilă, iar competiția pentru același electorat sugerează că, pe termen mediu, una dintre cele două formațiuni va fi forțată fie să dispară, fie să migreze ideologic.

USR și PSD ocupă poziții diametral opuse pe cercul valorilor, fără puncte reale de echilibru. Coabitarea lor este, în aceste condiții, una formală, nu funcțională. În același timp, USR manifestă o migrație graduală spre liberalism, vizibilă prin consolidarea puterii conducerii și erodarea principiului meritocratic. PNL, la rândul său, este structural predispus la scindare, pe fondul competiției interne pentru distribuția beneficiilor și al tensiunilor dintre orientările progresiste și conservatoare.

În concluzie, polarizarea societății românești nu este un fenomen patologic, ci un proces natural într-un sistem democratic pluralist. Problema reală nu este existența polarizării, ci absența mecanismelor de traducere și mediere între sisteme de valori incompatibile. Fără acestea, conflictul axiologic tinde să se transforme din competiție democratică în blocaj structural.

Acest material reprezintă o analiză de opinie și reflectă interpretarea autorului asupra dinamicilor politice și sociale din România.

Citește și