Este lectura pasionată a literaturii încă posibilă? Răspunsul pe care îl oferă Peștii cubanezi
La peste zece ani de la splendidul volum de eseuri Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip Mandelștam, Bogdan-Alexandru Stănescu revine cu un nou volum, Peștii cubanezi. Un secol în eseuri.
Publicat la Editura Trei în 2025, acest volum abordează din nou tema literaturii. Spre deosebire de lucrarea din 2013, care era „une déclaration de confession“, de credință și de încredințare în marea literatură a lumii, noul volum reprezintă o amplă interogare asupra puterii literaturii într-o lume populată de cuști virtuale și mase dezlănțuite. Întrebarea centrală este: mai este posibilă lectura îndrăgostită de literatură într-o astfel de lume?
Răspunsul are greutatea unui mit și face din Peștii cubanezi o versiune nouă a mitului lui Orfeu. La fel ca Orfeu, care se pogoară în penumbrele Hadesului pentru a-și recupera preaiubita și mult-plânsă soție, pe Euridice, și Bogdan-Alexandru Stănescu e nevoit să coboare în bolgiile lumii noastre contemporane pentru a încerca să salveze literatura ciopârțită de sensitivity readers, descalificări, cenzuri, glosolalii – tot atâtea asalturi asupra literaturii ca obiect artistic luminos, pentru a cărei receptare e nevoie de un organ al transparenței.
Într-o lume preocupată de orice altceva, literatura însăși pare să fi suferit o schimbare până la punctul de mutilare. Literatura a devenit unheimlich, nu doar stranie, dar de-a dreptul de nerecunoscut. De altfel, unheimlich e unul din termenii care revin în volum, în această căutare stoică a autorului nevoit să plece în recunoașterea propriei literaturi și, prin extensie, a Literaturii, sub privirile schimonosite ale maselor.
Ceva neobișnuit s-a petrecut nu doar în viața autorului, dar și cu epoca din care venim, cuprinsă de o anxietate la fel de acută (sau poate și mai și!) ca aceea descrisă de Rollo May în The Meaning of Anxiety, la care Bogdan-Alexandru Stănescu face referire în câteva dintre eseurile cuprinse în volum. Lumea noastră e scufundată într-o permanentă scrolare, fără nici un punct de sprijin și fără repere, o lume isterică din care au dispărut interpretările comune, făcând imposibile poveștile pe care ni le spunem.
Nu doar că am rămas în peștera platoniciană, dar umbrele pe care le vedem proiectate sunt într-o continuă mișcare, personalizate pe nevoile fiecăruia până la punctul în care au devenit imposibil de redat și împărtășit. Poate de aici senzația că nu doar copiii generației șaizeciste, la care se referă Joan Didion în eseul White Album, copii fugiți de acasă care încearcă în zadar să-și închege comunități, dat fiind că trăiesc într-un vacuum social, dar mai ales pentru că le lipsesc cuvintele, dar și noi, cei din 2025, suntem astfel de copii, dezorientați și hăituiți, îmbibați nu doar de ipocriziile pe care ni le spun Visătorii, dar și leii și unicornii.
O temă recurentă în volum este prezența „panopliei de tați – vitregi sau nu – care-și alină sadismul terorizându-și copiii“. Peștii cubanezi devine astfel nu doar „o sferă care include rețele“, ci și un adevărat travaliu în spirit psihanalitic, la sfârșitul căruia cititorul se găsește cu mintea din ce în ce mai liberă și mai curioasă, pentru că atunci când ajunge la pagina 254, cu care se încheie acest minunat volum de eseuri, își dă seama că s-a eliberat în sfârșit din infernul lumii contemporane și că are poftă să citească.
Literatura a (re)devenit erotică.
