Reacția președintelui francez Emmanuel Macron la măsurile anunțate de Donald Trump a fost tranșantă în formă și previzibilă în fond: majorarea tarifelor comerciale pentru statele europene care s-au opus planului privind Groenlanda este, în viziunea sa, „inacceptabilă”.
Declarația nu poate fi desprinsă de contextul politic real al lui Emmanuel Macron. Președintele Franței se află la final de mandat, cu un nivel extrem de redus de popularitate – aproximativ 20–25% conform sondajelor recente – și cu o autoritate internă profund erodată. În acest moment, Macron încearcă cu disperare să rămână relevant pentru o istorie în care riscă să figureze la capitolul eșecuri politice, marcat de reforme impuse forțat, proteste masive, o societate polarizată și o Franță mai slabă decât la începutul mandatului său.
În acest cadru, reacția sa la decizia Washingtonului nu este doar una instituțională, ci și una personală. Macron nu mai are mare lucru de pierdut pe plan intern, dar are încă nevoie de vizibilitate externă. Dosarul Groenlandei și confruntarea verbală cu administrația Trump devin astfel instrumente de supraviețuire politică în plan simbolic.
Președintele francez a ales să condamne metoda – tarifele – fără a discuta cauza. Or, administrația Trump a fost explicită: măsurile economice sunt un răspuns direct la opoziția politică a unor state europene față de un interes strategic major al Statelor Unite.
În lipsa oricărei alternative europene coerente privind securitatea Arcticii sau rolul Groenlandei în competiția geopolitică globală, discursul lui Macron rămâne suspendat în zona moralizării sterile. Este un discurs care sună bine în conferințe de presă, dar care nu produce soluții și nu schimbă realități.
Se impune, inevitabil, o întrebare pe care președintele francez o evită: cum ar fi arătat astăzi Europa dacă, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Statele Unite ar fi considerat „inacceptabil” să se implice? Dacă Washingtonul ar fi ales atunci neutralitatea, retorica principiilor și protejarea confortului intern, în locul asumării unui rol decisiv.
Istoria nu consemnează indignări, ci decizii. Iar diferența dintre Donald Trump și Emmanuel Macron este tocmai aceasta. Unul acționează și își asumă consecințele. Celălalt protestează, încercând să-și conserve relevanța înainte ca bilanțul politic să fie definitiv tras.
Pentru Macron, „inacceptabilul” nu este o strategie. Este ultimul discurs al unui lider care știe că istoria nu îl va judeca după declarații, ci după rezultate – iar acestea îl trimit, inevitabil, la capitolul eșecuri politice.
Citește și Trump impune reguli clare: cine s-a opus planului Groenlandei suportă costurile economice
