Bosnia, 30 de ani după – moștenirea delicată a păcii de la Dayton
Pe 21 noiembrie s-au împlinit 30 de ani de la inițierea Acordului de Pace de la Dayton, un document vital care a pus capăt unuia dintre cele mai sângeroase capitole din istoria Bosniei. Acordul este controversat, deoarece ține Bosnia captivă în disfuncționalitate politică și ură etnică instituționalizată. Sistemul politic definit de Dayton se bazează pe asumții eronate despre etniile conlocuitoare din Bosnia (sârbe, croate și musulmane) și pe incapacitatea comunităților de a coexista pașnic. Acest lucru a dus la încetinirea procesului de democratizare și reconstrucție a țării după război.
Efectele Acordului de la Dayton continuă să destabilizeze societatea bosniacă. Amenințările secesioniste din partea Republicii Srpska persistă. Acordul a consolidat forțele politice responsabile de agresiunea din trecut, oferindu-le control asupra direcției democratice a Bosniei și menținând un sistem etno-național rigid. În loc să sprijine democrația, acest model prioritizează criteriile etnice în detrimentul drepturilor omului.
În noiembrie 1995, Bosnia era în ruine, majoritatea orașelor fiind distruse. Aproximativ două milioane de oameni au fost nevoiți să-și părăsească casele din frica unei tragedii similare cu cea din Srebrenica, unde opt mii de bărbați și băieți musulmani au fost uciși. Tensiunile etnice și amenințările secesioniste din partea Republicii Srpska persistă pe fundalul progreselor făcute spre aderarea la Uniunea Europeană.
După declararea independenței în 1992, Bosnia nu a fost bine primită de Serbia, care a susținut grupările paramilitare sârbe. Acest lucru a dus la asediul capitalei Sarajevo și la un război marcat de atrocități. Comunitatea internațională a reacționat prin rezoluții, dar nu a reușit să reducă agresiunea. Războiul s-a încheiat după implicarea directă a Statelor Unite și a NATO.
Acordul de Pace de la Dayton a creat un stat unitar în teorie, dar a satisfăcut dorințele grupurilor naționaliste. Acordul a impus un cadru politic complex, bazat pe identitate etnică. Acesta a împărțit teritoriul Bosniei în două entități: Federația Bosnia-Herțegovina și Republika Srpska. Sistemul consociaționist a încurajat votul etnic, subminând unitatea. Acordul a legitimat existența enclavei etnice.
Acordul prevede o constituție, dar aceasta este o anexă care promovează un sistem electoral discriminatoriu. Dreptul de a candida pentru poziții guvernamentale este rezervat doar celor trei grupuri etnice principale. Această regulă a fost contestată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dar nu a fost modificată. De asemenea, Anexa 4 permite dreptul de veto etnic, care duce la blocaje legislative.
Înaltul Reprezentant, o autoritate externă, a fost impus de Acordul de Pace. Acesta are puteri extinse, inclusiv impunerea și anularea legilor. Deși a fost creat temporar, funcția a rămas activă, iar Bosnia este considerată un semi-protectorat internațional. Prezența Înaltului Reprezentant reprezintă un blocaj în drumul Bosniei spre aderarea la Uniunea Europeană.
Drumul Bosniei spre Uniunea Europeană a început în 2003, dar procesul de aderare a început oficial abia în 2016. Deși în 2024 au fost deschise negocierile, Bosnia nu îndeplinește multe dintre condițiile impuse de UE. Regresul democratic provocat de acțiunile Republicii Srpska, condusă de Milorad Dodik, blochează orice decizie inițiată de autoritatea externă.
Treizeci de ani de pace au generat un stat disfuncțional, blocat de fragmentare și veto-uri. Sistemul de la Dayton a dus la degradarea economică și la o rată mare de imigrare. Bosnia se află între trecutul tumultuos post-conflict și viitorul european fragil, cu instabilitate profundă și contradicții care periclitează scopul Acordului.
