Proiect cu rădăcini istorice și decizii costisitoare
Documente din arhivele CNSAS dezvăluie condițiile dificile în care au fost construite lucrările la Canalul Dunăre–București, unul dintre proiectele majore ale regimului Nicolae Ceaușescu, care a rămas neterminat după Revoluția din 1989.
Raportările arată o discrepanță semnificativă între imaginea oficială promovată de propagandă și realitatea de pe teren.
Ideea unui canal navigabil ce să lege Bucureștiul de Dunăre datează încă din 1880, când inginerul Nicolae Cucu Starostescu a propus un astfel de proiect. Planurile au fost reluate în perioada interbelică, iar în 1929 Parlamentul României a adoptat o lege pentru construcția canalului, însă proiectul a fost abandonat după declanșarea Marii Crize Economice. În anii 1938 și 1939 s-au făcut alte propuneri, dar izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial a oprit din nou demersurile.
Decizia de a construi efectiv Canalul Dunăre–București a fost luată în vara anului 1984, la puțin timp după inaugurarea Canalului Dunăre–Marea Neagră. Lucrările au început efectiv în septembrie 1986, iar regimul a optat pentru amenajarea traseului pe cursul râului Argeș, considerată varianta cea mai scumpă și problematică din punct de vedere al execuției și exploatării, conform CNSAS.
Lipsuri majore în forța de muncă și echipamente
Planul inițial prevedea implicarea a aproximativ 16.000 de muncitori, fiecare județ având sarcina de a trimite câte 400 de oameni pe șantier. Un raport al Securității din județul Giurgiu, datat august 1988, relevă însă că în realitate erau prezenți doar aproximativ 3.400 de muncitori. Probleme similare au fost constatate și în privința utilajelor, mai puțin de jumătate dintre cele planificate fiind folosite pe teren. Din acestea, o parte erau nefolosite din cauza lipsei de combustibil, lubrifianți și piese de schimb.
Condiții precare de muncă și cazare
Muncitorii erau cazați în barăci și corturi care nu aveau căldură, apă, canalizare sau curent electric. Un raport „Strict secret” al Securității din 4 noiembrie 1989 arată că în toate cele șapte tabere din zona inspectoratului rețelele de canalizare și salubrizare erau defecte. Instalațiile pentru apă caldă și încălzire nu funcționau, iar aprovizionarea cu lemne și cărbuni pentru sezonul rece nu fusese realizată. Alimentația era insuficientă și de calitate slabă, iar produse precum conservele, carnea și preparatele din carne lipseau complet. Aceste deficiențe au fost semnalate autorităților locale, dar până în acel moment nu fuseseră luate măsuri pentru remedierea problemelor.
Probleme în producția de beton și scăderea productivității
Stația de betoane Hotarele avea în funcțiune doar două din cele șase instalații, iar în alte zone ale șantierului doar trei din șapte stații de betoane erau operaționale. Cauzele menționate includ exploatarea necorespunzătoare, lipsa pieselor de schimb și întreruperile frecvente de curent electric. Materialele folosite pentru beton nu respectau parametrii de calitate. Parcul de utilaje era grav afectat de lipsa pieselor de schimb, anvelopelor, bateriilor și lubrifianților.
Nemulțumiri salariale și plecări neautorizate
Deficitul de materiale și combustibil împiedica realizarea țintelor stabilite în planul economic, ceea ce a condus la scăderea salariilor muncitorilor. Nemulțumirile au crescut, iar o parte dintre muncitori au solicitat să fie trimiși acasă, iar alții au părăsit șantierul fără aprobarea conducerii. Raportul Securității din noiembrie 1989 confirmă faptul că problemele semnalate cu mai bine de un an înainte nu fuseseră remediate înainte de prăbușirea regimului comunist.
