La începutul anilor ’90, Silviu Brucan spunea că România va avea nevoie de 20 de ani pentru a învăța democrația. Nu era o profeție exactă, ci mai degrabă o metaforă pentru un drum lung.
În realitate, o democrație funcțională are nevoie de cel puțin două generații: una care construiește instituțiile și regulile și alta care le transformă în reflex cultural. Asta înseamnă 50–60 de ani, chiar și cu sprijinul Uniunii Europene. Nu sunt sociolog și nici politolog, dar pot privi lucrurile dintr-o perspectivă managerială. Iar economia — și modul în care este administrată — ar trebui să fie unul dintre motoarele democratizării.
Antreprenori vs. manageri
În economie, maturizarea firească are două etape. Prima este apariția unei clase de antreprenori capabili să creeze afaceri și să concentreze capital local. A doua este apariția unei clase de manageri profesioniști care știu să administreze aceste companii pentru a le face competitive și durabile.
Antreprenorul este vizionarul. Investește, riscă, inovează, împinge lucrurile înainte. Dar tocmai apetitul pentru risc și dorința permanentă de extindere pot, la un moment dat, să pună în pericol propria construcție.
Managerul este diferit. El nu trăiește din adrenalină, ci din structură. Nu creează visul, ci îl face sustenabil. Identifică strategii, construiește sisteme, optimizează procese. Managementul este o profesie, nu o intuiție.
Formal, managerul îi este subordonat antreprenorului. În realitate, relația este simbiotică: fără viziune nu ai direcție, fără management nu ai stabilitate.
România economică se află încă, în mare măsură, în faza antreprenorială. Mulți proprietari își conduc singuri afacerile, convinși că se pricep la toate. Supraviețuiesc greu crizelor și concurenței pentru că le lipsesc structura, delegarea și strategia. Fragmentați, nu au o voce suficient de puternică nici măcar când se asociază.
Politicieni vs. guvernanți
În politică, echivalentul antreprenorului este omul politic — cel care propune viziuni și obiective pentru electorat. Își asumă riscuri, cel puțin de imagine, și luptă pentru a-și impune direcția. Problema apare atunci când crede că trebuie să fie permanent la putere și că, pentru aceasta, orice altă viziune trebuie anihilată.
Dar guvernarea este altceva.
Guvernanții ar trebui să fie „managerii” statului. Dacă politicienii stabilesc obiectivele prin legi, guvernanții trebuie să găsească strategiile prin care aceste obiective devin realitate și să organizeze aparatul administrativ care le susține. Nu sunt acolo ca să viseze, ci ca să execute profesionist.
Apetitul pentru inițiative personale necoordonate nu este o calitate în administrație. Competența tehnică și pregătirea în management ar trebui să fie regula.
România poate că are politicieni. Dar nu are, încă, guvernanți.
Când lipsa managementului costă
Vedem asta în marile crize.
Datoria publică crește rapid, împrumuturile sunt tot mai scumpe, iar riscul de retrogradare la categoria „junk” planează constant. Reacția tipic politică este simplistă: mărim taxele și tăiem cheltuielile. Sună ferm. Sună responsabil. Dar nu e neapărat inteligent.
E ca și cum un pacient supraponderal ar merge la medic, iar acesta i-ar amputa un picior pentru a-i reduce greutatea. Problema nu este doar cât cântărești, ci cum funcționează organismul.
Nu dimensiunea aparatului de stat este principala problemă, ci eficiența lui. Nu doar nivelul taxelor contează, ci felul în care acestea influențează producția, competitivitatea și balanța comercială.
În sănătate, contradicțiile sunt și mai vizibile. Se dorește creșterea calității serviciilor într-un sistem cu deficit cronic de personal, dar în același timp se caută reduceri de costuri. O soluție propusă acum frecvent este extinderea activității în ambulatoriile spitalelor publice.
Pe hârtie, pare logic. În practică, fără medici motivați să lucreze acolo, aceste structuri riscă să devină doar centre de cost. Medicii își completează veniturile în sistemul privat și nu pot avea două contracte cu Casa Națională de Asigurări de Sănătate. Rezultatul? Spații goale, program extins, posturi aprobate — dar fără suficienți specialiști care să le ocupe.
Aceasta nu este o problemă de voință politică. Este o problemă de management.
Lecția pe care o tot amânăm
Vom putea spune că am intrat în a doua fază a democrației abia când vom înțelege că la Guvern nu avem nevoie doar de politicieni, ci de administratori profesioniști. De oameni care știu să gestioneze sisteme complexe, nu doar să câștige bătălii politice.
Politicienii nu ar pierde putere din această schimbare. Dimpotrivă, ar câștiga eficiență. Relația dintre viziune și administrare poate fi la fel de simbiotică precum cea dintre antreprenor și manager.
Până atunci, rămânem o democrație aflată încă în faza de început — energică, zgomotoasă, dar dezorganizată.
Mai avem timp să învățăm. Poate încă 15–20 de ani. Întrebarea este cât ne mai permitem să plătim pentru această ucenicie.
Acest articol reprezintă un editorial Atlas News și reflectă o analiză asupra funcționării administrației publice din România, din perspectivă managerială și instituțională.
Citește și
