România post-revoluție: democrație funcțională sau formă fără fond
Revoluția din Decembrie 1989 nu este doar un moment fondator al României actuale, ci o bornă morală. A fost ruptura violentă de un regim care confiscase statul, drepturile și viitorul. A fost momentul în care românii au plătit cu sânge dreptul de a alege, de a vorbi liber și de a spera că puterea nu va mai fi concentrată într-un cerc închis.
La peste trei decenii distanță, întrebarea esențială nu mai este ce a fost Revoluția, ci ce am făcut cu ea.
România de astăzi nu mai este un stat autoritar. Avem alegeri, presă liberă, pluralism politic și apartenență la structuri occidentale solide. Și totuși, sentimentul unei democrații fragile, formale, administrate de sus în jos, este din ce în ce mai prezent. Nu printr-o lovitură frontală, ci printr-o uzură lentă.
Anularea unor procese electorale, decizii politice luate fără explicații convingătoare pentru societate, coaliții de guvernare formate exclusiv din partide care s-au succedat la putere încă din primii ani post-revoluționari, toate acestea transmit un mesaj periculos: că votul contează doar până la un punct, iar puterea reală se conservă indiferent de opțiunea publică.
În acest context, democrația riscă să devină o formă de plutocrație funcțională – un sistem în care decizia este concentrată într-un cerc restrâns de interese politice, economice și instituționale, care se auto-reproduce. Nu prin ideologie, ci prin control.
Această realitate explică, în mare măsură, ascensiunea curentului conservator tradiționalist. Nu ca reacție doctrinară organizată, ci ca reflex social. Pe măsură ce statul este perceput ca fiind tot mai îndepărtat de cetățean și tot mai apropiat de propriile mecanisme de autoprotecție, oamenii caută repere în tradiție, comunitate, identitate și stabilitate. Nu neapărat ca proiect politic, ci ca instinct de apărare.
Nu este un fenomen exclusiv românesc, dar în România capătă o încărcătură aparte, pentru că vine pe fondul unei tranziții neterminate și al unei încrederi instituționale fragile.
Apartenența la Uniunea Europeană și la NATO a oferit României o oportunitate istorică rară. Securitate strategică, acces la piețe, influență diplomatică și un cadru solid de valori. Aceste structuri au fost și rămân garanții fundamentale ale stabilității noastre. Problema nu este apartenența, ci modul în care am ales să o folosim.
În loc să devenim un actor cu inițiativă, România a rămas, de cele mai multe ori, un executant disciplinat. În loc să-și construiască o voce clară și o strategie regională coerentă, a preferat conformarea fără negociere. Astăzi, în ecuația europeană, România contează mai mult prin poziția sa geografică decât prin greutatea sa politică.
Aceasta nu este o condamnare, ci o constatare.
Revoluția din 1989 a fost despre libertate, nu despre delegarea definitivă a puterii. A fost despre responsabilitate civică, nu despre abandon. Riscul real al prezentului nu este revenirea unui regim autoritar clasic, ci golirea democrației de conținut, până când formele rămân, dar sensul dispare.
Memoria Revoluției nu trebuie instrumentalizată politic și nici transformată în ritual. Ea trebuie activată ca exercițiu de luciditate. Pentru că drepturile câștigate nu se pierd, de regulă, dintr-o dată. Se pierd încet. Prin obișnuință, prin tăcere și prin acceptarea ideii că „nu se poate altfel”.
Decembrie 1989 nu ne obligă să alegem o ideologie. Ne obligă să rămânem vigilenți.
