Forma unică de existență
Centrul Național al Dansului București (CNDB) nu s-a născut într-o zodie prea norocoasă. A apărut în 2005, ca instituție publică aflată în subordinea Ministerului Culturii, fiind înființat într-un moment în care dansul contemporan românesc începea să fie recunoscut în plan internațional, deși nu căpătase încă o recunoaștere instituțională în țară.
La acel moment, câțiva dansatori și coregrafi români – puțini, dar foarte talentați – participau regulat la festivaluri europene, erau invitați la rezidențe, erau implicați în coproducții; la Teatrul Odeon (dar și, uneori, pe alte scene) se prezentau spectacole de dans, exista deja și un mic festival cu participare internațională, ba chiar, pentru scurt timp, a funcționat Centrul MultiArtDans – însă o instituție națională dedicată dansului nu exista încă. Înființarea ei, care a presupus angrenarea unor eforturi administrative ieșite din comun, a fost rezultatul presiunilor venite din partea comunității artistice și a publicului de dans.
Primul sediu al CNDB a funcționat în cadrul Teatrului Național București, în Sala Rondă, situată la etajul superior al clădirii din centrul Capitalei. Acest spațiu a permis instituției să programeze spectacole, ateliere și programe educaționale – toate, în limita unui buget modest și a unor constrângeri administrative. Una peste alta, instituția a devenit rapid o platformă importantă de promovare a disciplinei, a performerilor din domeniu, a scenei independente în general și a dialogului internațional: coregrafii și dansatorii s-au profesionalizat pentru că au putut lucra într-un cadru profesional.
Buna funcționare n-a durat prea mult. Din 2011, odată cu lansarea lucrărilor de consolidare la clădirea Teatrului Național, începe o perioadă de instabilitate majoră. CNDB își pierde sediul inițial și se mută într-o nouă clădire: prețul chiriei blochează o mare parte din bugetul care, altminteri, ar fi fost alocat proiectelor. În același timp, în contextul austerității, instituția e amenințată ba cu desființarea, ba cu comasarea (de pildă, cu Opera Națională). Solidaritatea artiștilor, scrisorile, petițiile și presiunea din partea publicului au reușit să salveze de mai multe ori instituția. Însă CNDB n-a reușit să depășească această condiție fragilă: cumva, crizele și amenințările s-au succedat, an de an, de fiecare dată sub altă formă, dar cu aceleași efecte destabilizatoare.
În 2016, statul oferă CNDB Sala Omnia, cu promisiunea transformării acesteia într-un centru modern al dansului, finanțat printr-un împrumut al Băncii de Dezvoltare a Consiliului Europei. Proiectul pare să rezolve problema sediului – dar lucrările efective nu încep niciodată, fiind blocate din motive birocratice. Până când, la începutul acestui an, am aflat că investiția pentru renovarea sălii a fost exclusă din programul de finanțare și că întreaga clădire a fost trecută în administrarea Ministerului Afacerilor Interne (de care ținuse inițial).
Ca urmare, proiectul de transformare a Sălii Omnia în sediul stabil al CNDB a fost abandonat în forma prevăzută anterior, iar instituția a rămas fără un spațiu adecvat permanent. Deși Ministerul Culturii a inițiat discuții cu MAI pentru identificarea unor soluții compensatorii – inclusiv posibila cedare către Ministerul Culturii a unui alt imobil cu destinație culturală –, până în prezent nu există un răspuns ferm sau un calendar clar de implementare.
„Celor care n-au li se va lua“ – cam acesta e dictonul după care sunt organizate politicile culturale din România. Instituțiile cele mai fragile, cele care oricum au un buget redus, cele care n-au de nici unele sunt cele mai expuse riscului de a dispărea. De la momentul înființării CNDB, în 2005, și până acum, am avut 23 (!) de miniștri ai Culturii: nici unul dintre ei nu a putut să aducă soluții clare sau stabilitate pentru această instituție. Care se înverșunează să existe, să producă artă, să fie relevantă pentru public în pofida statului, care o subminează prin lipsa unor intervenții decisive.
„Dansați, dansați, altfel suntem pierduți!“ – aceasta e o replică a coregrafei și dansatoarei germane Pina Bausch din filmul pe care i l-a consacrat Wim Wenders. Nu e doar un îndemn. Ci o declarație existențială. În dansul contemporan, corpul e un instrument de gândire și de memorie – o „cutie neagră“ care înregistrează senzațiile, fricile, dorințele și contradicțiile lumii de azi. Dansul contemporan nu e doar un exercițiu de virtuozitate, nu e doar un experiment (estetic), ci o nouă limbă, care vorbește despre trăiri, despre conflicte, despre relațiile de putere. Dansul e, în acest sens, o formă de cunoaștere. Și de rezistență. Adică, în cazul dansatorilor români, privați de un mediu de lucru stabil și profesionist, singura formă de existență.
