Undeva, într-o colecție privată, zace o bucată din sufletul acestui popor. Coiful dacic de la Coțofenești — simbolul unui neam care a înfruntat imperii, care a trăit cu demnitate și a murit cu onoare — nu mai este al nostru. A fost furat, traficat, pierdut. Dar poate mai grav decât furtul în sine este faptul că noi am uitat.
Câteva zile, am fost revoltați. Apoi ne-am întors la rutina noastră. A fost doar o știre între altele. Niciun protest, nicio campanie reală, nicio mișcare de conștiință. Doar tăcere.
Și tăcerea doare mai mult decât furtul.
Pentru că un popor care tace atunci când i se fură istoria este un popor care a renunțat la propria demnitate.
Ne-au fost luate artefacte, obiecte sacre, povești, oameni. Iar noi am privit neputincioși, în timp ce istoria noastră se scurgea prin mâinile celor care o tratează ca pe o marfă.
Coiful dacic nu este doar o piesă de muzeu. Este o dovadă că am existat aici cu mult înainte ca Europa să-și scrie primele legi. Este o mărturie a spiritului nostru, a rezistenței și a curajului. Și totuși, în fața acestui simbol, am ales uitarea.
Poate că asta este problema noastră cea mai adâncă — nu sărăcia, nu corupția, nu dezbinarea, ci uitarea. Uităm repede. Uităm cine am fost, uităm cine suntem. Ne resemnăm. Și din resemnare se naște moartea lentă a identității.
În timp ce alții își prețuiesc trecutul și luptă pentru fiecare relicvă, noi ne mulțumim cu poze pe internet și postări de indignare. Coiful dacic rămâne acolo, într-o vitrină străină, în timp ce generațiile noastre trec fără să simtă rușinea pierderii.
Ne place să spunem că suntem un popor mândru, dar ce fel de mândrie e aceea care nu se revoltă când i se fură istoria? Ce fel de patriotism e acela care tace atunci când rădăcinile îi sunt smulse din pământ?
Poate că răspunsul e simplu, dar dureros: nu am uitat doar un coif. Am uitat să mai iubim ceea ce e al nostru.
Și până când nu vom reînvăța să simțim durerea pierderii, până când nu ne vom rușina de tăcerea noastră, vom continua să fim un popor care își vinde istoria pe tăcere.
Istoria nu se apără singură. Ori o apărăm noi, ori dispare.
Și când va dispărea de tot, să nu mai dăm vina pe hoți.
Vina va fi doar a noastră.
Păi, la ce ne mai trebuia Coiful, când am „primit” un olimpic la matematică la Cotroceni și încă unul cu două facultăți la Victoriei? Asta va fi istoria noastră de-acum încolo: aroganți, corupți, trădători, generali de carton, covrigari, intelectuali inapți funcțional și olimpici! Dar, e liniște…