Cernobîl, la 40 de ani: evenimentele din 25 aprilie 1986 înainte de explozia reactorului patru
Pe 25 aprilie 1986, la centrala nucleară de la Cernobîl, situată în nordul Ucrainei, operatorii au început un test de siguranță care a precedat explozia reactorului patru, produsă în noaptea următoare.
Reactorul implicat era de tip RBMK, o tehnologie sovietică care utiliza grafit pentru moderarea reacției nucleare. Testul urmărea să verifice capacitatea reactorului de a continua să producă energie în timpul unei pene de curent, iar pentru realizarea acestuia au fost dezactivate mai multe sisteme critice de protecție.
Potrivit Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (IAEA), accidentul a fost cauzat de o combinație între erori umane și deficiențe structurale ale reactorului, inclusiv un defect major necunoscut operatorilor, și anume instabilitatea la funcționarea la putere scăzută. Aceasta a condus la o creștere necontrolată a puterii, urmată de două explozii care au distrus reactorul și au aruncat în atmosferă cantități uriașe de material radioactiv.
Centrala nucleară de la Cernobîl se afla la aproximativ 20 de kilometri de granița cu Belarus, lângă râurile Uzh și Pripiat, într-o zonă relativ izolată. În momentul accidentului, Mikhail Gorbachev conducea Uniunea Sovietică de doar câteva săptămâni și promovase deja politicile de „glasnost” (transparență) și „perestroika” (reformă). Cu toate acestea, reacția autorităților la accident a fost inițial marcată de secretomanie.
Guvernul sovietic a întârziat informarea publicului cu privire la amploarea dezastrului timp de aproximativ 40 de ore. Prima recunoaștere oficială a accidentului a fost făcută pe 28 aprilie 1986, când presa sovietică a menționat două victime și formarea unei comisii de investigație. Semnalele internaționale au venit din Suedia, unde niveluri neobișnuite de radiații au fost detectate la centrala Forsmark, ceea ce a forțat autoritățile sovietice să confirme incidentul.
Întârzierea comunicării a generat neîncredere în rândul populației, în special în regiunile cele mai afectate din Ucraina și Belarus. Orașul Pripiat, aflat la doar trei kilometri de centrală și cu circa 55.000 de locuitori, a fost evacuat la 40 de ore după explozie. Locuitorii au fost informați că plecarea este temporară, însă nu s-au mai întors.
În noaptea accidentului au murit două persoane, iar alte 28 de pompieri și lucrători de intervenție au decedat în lunile următoare din cauza sindromului acut de radiații, potrivit Organizației Mondiale a Sănătății (OMS). Aproximativ 600.000 de „lichidatori”, compuși din militari, pompieri și civili, au participat la operațiunile de curățare, care au inclus îndepărtarea solului contaminat și construirea unor structuri de protecție pentru a limita răspândirea radiațiilor.
Raportările OMS și ale altor organizații internaționale au indicat creșteri semnificative ale cazurilor de cancer tiroidian, în special în rândul copiilor din Belarus, unde peste 3.000 de cazuri au fost diagnosticate până în anii ’90. Radiațiile dispersate în atmosferă au fost transportate de vânt și precipitații pe suprafețe extinse din Europa, afectând grav zone din Belarus, nordul Ucrainei și vestul Rusiei.
Un raport comun al Organizației Mondiale a Sănătății și Agenției Internaționale pentru Energie Atomică a relevat că contaminarea cu cesiu-137 a rămas o problemă majoră timp de decenii, cu impact asupra agriculturii și ecosistemelor. Hărțile detaliate ale contaminării radioactive au fost făcute publice de autoritățile sovietice abia la trei ani după accident, ceea ce a sporit suspiciunile populației.
Zona de excludere din jurul centralei, cu o rază de 30 de kilometri, rămâne în mare parte nelocuită și astăzi, devenind un laborator natural pentru studiul efectelor radiațiilor asupra mediului. Dezastrul a influențat stabilitatea politică a Uniunii Sovietice, iar lipsa de transparență a alimentat nemulțumirea publică.
Mișcările ecologiste și pro-democrație au început să se organizeze, inclusiv în Ucraina, unde grupuri precum „Green World” au cerut responsabilitate și reforme. Protestele anti-nucleare din 1988 au reprezentat o schimbare importantă în societatea civilă. Potrivit analizei publicate de Encyclopaedia Britannica, accidentul a accelerat procesul de deschidere politică și a contribuit la slăbirea autorității centrale sovietice. Uniunea Sovietică s-a dizolvat în 1991, iar dezastrul de la Cernobîl este considerat un factor catalizator.
În august 1986, o delegație sovietică a prezentat la Viena o versiune oficială care atribuia accidentul exclusiv erorilor umane. Investigațiile ulterioare au arătat că reactorul RBMK avea peste 30 de defecte de proiectare, inclusiv probleme legate de barele de control și stabilitatea la putere scăzută.
Chimistul sovietic Valeri Legasov, implicat în analiza accidentului, a criticat modul în care autoritățile au gestionat situația. În 1988, Legasov s-a sinucis, gest interpretat de mulți drept un protest față de lipsa de transparență.
Centrala de la Cernobîl a fost închisă definitiv în anul 2000. Reactorul avariat este acoperit de o structură modernă de protecție, „New Safe Confinement”, finalizată în 2016. Ucraina continuă să depindă semnificativ de energia nucleară, care asigură aproximativ jumătate din producția de electricitate a țării, potrivit World Nuclear Association.
Conflictul început în 2022 a readus în atenție riscurile legate de infrastructura nucleară, după ce forțele ruse au ocupat temporar zona Cernobîl și centrala de la Zaporojie.
