Cei mai iubiți urși din lume
Özgü Namal și Tansu Biçer în Yellow Letters, regia: İlker Çatak © Ella Knorz, if… Productions, Alamode Film
Ediția a 76-a a Berlinalei (al doilea cel mai mare festival de film al planetei, după cel de la Cannes) s-a încheiat pe 22 februarie, după 11 zile în care participanții la evenimentul cinematografic anual din capitala Germaniei au putut vedea numeroase filme valoroase care, grație vizibilității conferite de această platformă, vor ajunge la multe alte festivaluri și mulți alți cinefili de pretutindeni. Palmaresul ediției a fost destul de echilibrat, validînd în bună măsură opiniile criticilor, dar oferind și unele surprize.
Un Urs de Aur politic, dar distanțator
Pentru multe persoane care au urmărit Competiția, chiar cîștigătorul marelui premiu, rîvnitul Urs de Aur, a fost unul neașteptat: Yellow Letters (Gelbe Briefe, coproducție Germania-Franța-Turcia), al cincilea lungmetraj al regizorului german İlker Çatak (născut în 1984 la Berlin, din imigranți turci, strămutat în adolescență la Istanbul, dar impus ca cineast în Germania), film venit după percutantul The Teachers’ Lounge (Das Lehrerzimmer), lansat în secțiunea „Panorama“ a Berlinalei din 2023 și nominalizat, în anul următor, la Oscarul pentru Cel mai bun lungmetraj internațional.
Titlul noului film al regizorului (care a scris scenariul împreună cu soția sa, Ayda Meryem Çatak, și cu Enis Köstepen) trimite la misivele executivului de stat, de obicei aducătoare de vești rele. Așa sînt ele și pentru personajele centrale ale narațiunii, soții Derya (interpretată de Özgü Namal) și Aziz (Tansu Biçer). Inițial, cei doi fac parte din intelighenția artistică a Ankarei: ea este o apreciată actriță de scenă, iar el, un reputat dramaturg și profesor universitar. În debutul filmului, Derya interpretează rolul principal în montarea unei piese, cu mesaj antisistem destul de străveziu, a lui Aziz. Premiera spectacolului, la care participă și guvernatorul local, este aplaudată îndelung. Însă actrița, iritată de comportamentul misecuvinist al înaltului oficial, refuză să se lase fotografiată alături de el. În dimineața următoare, Aziz, mișcat de protestatarii antirăzboi, își îndeamnă studenții să ia parte la demonstrații (nu poți învăța dramaturgie dacă nu observi cum funcționează „teatrul statului“, afirmă el). În aceeași zi, peste ei – și colegii lui Aziz cu poziții politice similare – încep să curgă „scrisorile galbene“ (aici, İlker Çatak folosește inteligent montajul paralel, alternînd conflictul din teatru cu cel din universitate). Soții rămîn amîndoi fără slujbă și, nemaiputîndu-și permite apartamentul somptuos, o iau pe Ezgi (Leyla Smyrna Cabas), fiica lor de 14 ani, și se mută tustrei la Istanbul, în locuința mamei lui Aziz, Güngör (İpek Bilgin), și ea cu vederi progresiste. Derya sfîrșește prin a juca într-un serial (ceea ce înainte i se părea degradant), ba chiar unul difuzat de televiziunea – finanțată de putere – care îi atacase anterior, iar Aziz, forțat să lucreze ca taximetrist, începe să lucreze la o nouă piesă, pe care o crede feministă, purtînd chiar titlul filmului.
Drame despre cupluri care privesc neputincioase cum viața lor perfectă se năruie sau despre persecuția unui sistem autoritar, care pătrunde cu bocancii în intimitatea oamenilor, s-au mai făcut destule. Yellow Letters are ceva în plus. İlker Çatak propune o poveste turcească, vorbită în turcă de actori turci, dar filmată în Germania (unde producătorii au reușit mai ușor să găsească finanțare pentru acest proiect costisitor). Iar cineastul a respins ideea de a reconstitui Turcia în țara lui Brecht și de a camufla orice indiciu al spațiului teuton. Dimpotrivă, a exhibat incongruența: într-unul dintre primele cadre apare Poarta Brandenburg, filmul e împărțit în două secțiuni numite „Berlin în loc de Ankara“ și „Hamburg în loc de Istanbul“, protestatarii cu pancarte nu pot fi luați drept turci, pe poarta universității sau pe pereții tribunalului se află inscripții în limba lui Goethe etc. Efectul distanțator, specific teatrului epic brechtian (nu întîmplător este universul scenei atît de prezent pe ecran) și trădînd artificialitatea construcției, este la el acasă. Cît despre sugestiile politice, İlker Çatak cultivă vagul și indeterminarea (Aziz și Derya sînt acuzați că l-ar fi ofensat – prin postările lor de pe social media – pe președinte, dar nu se spune despre ce președinte este vorba, la fel cum nu e clar cărui război i se opun demonstranții), cineastul fiind interesat nu atît de atacul fățiș, cît de semnificațiile universale ale tramei.
Caner Cindoruk în Salvation, regia: Emin Alper © Liman Film
Foarte bine scris, filmul le trasează celor doi protagoniști arcuri concludente. Dintr-un creator angajat, care îi spune lui Ezgi – mai în glumă, mai în serios – că teatrul său poate schimba lumea, Aziz ajunge să-și recunoască tacit ipocrizia și lașitatea, asumîndu-și – în epilog – un rol activ în schimbarea pe care o dorește. Iar Derya, dintr-o artistă dedicată, autoiluzionîndu-se cu turnul de fildeș și principiile inflexibile, totodată o portavoce a mesajelor bărbaților (și ale soțului său înainte de toți), devine o femeie pe propriile picioare, care nu mai are nevoie de validările celorlalți pentru deciziile luate. În punctul culminant (confruntarea din mașină), stîrniți de situația de criză (amîndoi se tem că fiica lor, pe care o lăsaseră să se îndepărteze de ei, ar putea fi în pericol), Aziz și Derya își leapădă măștile și-și dau arama pe față. Chiar și numai pentru acea secvență, cu actoria sa de înaltă clasă, Yellow Letters merita să figureze în palmaresul Berlinalei.
Urși de Argint meritați
Cele mai multe premii importante au recompensat producții remarcate de criticii participanți la Festivalul german (am scris și eu despre patru dintre ele, în numărul trecut al revistei). Cel dintîi Urs de Argint (Marele Premiu al Juriului) i-a revenit unui alt cineast turc (în același timp un filmolog de marcă), dar unul născut (în 1974) și rămas în Turcia (unde mai este și programator artistic al Cinematecii din Istanbul): Emin Alper. Salvation (Kurtuluș) este tot al cincilea lungmetraj al acestui regizor-scenarist notabil, realizat fără vreun sprijin financiar din țara sa de origine (au contribuit, în schimb, producători și fonduri din Franța, Țările de Jos, Grecia, Suedia și Arabia Saudită). Inspirat de un caz real
