România nu mai poate taxa la nesfârșit economia care încă respiră

România traversează una dintre cele mai dificile perioade politico-economice din ultimii ani. Instabilitate guvernamentală, presiune bugetară majoră, deficit ridicat, inflație persistentă, reforme anunțate dar amânate și o relație tot mai tensionată între stat și mediul privat. În acest context, tentația politică este aproape mereu aceeași: creșterea taxelor, majorarea TVA, extinderea obligațiilor fiscale și împingerea poverii bugetare către populație și companii.

Este soluția cea mai rapidă contabil. Nu este, însă, neapărat soluția cea mai sănătoasă economic.

România nu are doar o problemă de deficit. Are o problemă de încredere. Iar în economie, încrederea nu se repară prin ordonanțe succesive, modificări fiscale peste noapte și controale administrative care tratează contribuabilul conform ca pe un suspect permanent.

Datele oficiale confirmă acest diagnostic. România are una dintre cele mai mici ponderi ale veniturilor fiscale în PIB din Uniunea Europeană, dar simultan cel mai mare deficit bugetar din UE. Contradicția arată limitele modelului fiscal românesc: statul colectează puțin în ansamblu, dar apasă disproporționat asupra contribuabililor deja conformi.

Problema nu este nivelul taxelor, ci modul în care statul le colectează

România are una dintre cele mai slabe performanțe din Uniunea Europeană la colectarea TVA. Decalajul dintre cât ar trebui să încaseze statul și cât încasează efectiv este aproape de trei ori mai mare decât media europeană. Această realitate schimbă fundamental discuția despre majorarea taxelor.

Când colectarea este slabă, majorarea cotelor fiscale lovește în primul rând firmele și cetățenii care sunt deja în sistem, deja vizibili, deja controlați și deja conformi. Cu alte cuvinte, statul riscă să ceară mai mult exact de la cei care plătesc deja.

Aici se află una dintre marile nedreptăți ale modelului românesc. Firmele mici și mijlocii, antreprenorii aflați la început, salariații din zona privată și investitorii corecți ajung să suporte nu doar costul propriei conformări, ci și costul incapacității statului de a combate evaziunea mare, risipa administrativă și economia informală.

Într-o economie matură, fiscalitatea este parte a unui contract. Cetățeanul și compania plătesc, iar statul oferă infrastructură, servicii publice funcționale, educație, sănătate, securitate juridică și predictibilitate. În România, acest contract este fragil. Prea des, contribuabilul primește în schimb birocrație, schimbări legislative bruște, instituții defensive și un sentiment permanent că statul nu administrează banii publici cu aceeași severitate cu care îi cere.

Aceasta este marea ruptură.

Nu faptul că statul are nevoie de venituri este problema. Orice stat are nevoie de venituri. Problema este că România cere mai mulți bani înainte să demonstreze convingător că știe să colecteze corect, să cheltuiască responsabil și să respecte mediul economic care produce acești bani.

Antreprenoriatul românesc este încă prea tânăr pentru șocuri permanente

România nu are o clasă antreprenorială veche, consolidată, cu rezerve mari de capital și capacitate ridicată de absorbție a șocurilor fiscale. Mediul privat românesc este relativ tânăr, fragmentat și vulnerabil. Multe companii mici funcționează cu marje reduse, cu acces limitat la finanțare și cu o dependență majoră de consumul intern.

Într-un astfel de context, majorarea TVA și creșterea poverii fiscale nu sunt simple ajustări tehnice. Ele se traduc în prețuri mai mari, consum mai slab, investiții amânate, angajări blocate și, în unele cazuri, închideri de afaceri.

O economie nu se prăbușește întotdeauna spectaculos. Uneori se subțiază lent. Mai întâi dispar investițiile mici. Apoi se opresc angajările. Apoi firmele renunță la extindere. Apoi antreprenorii aleg să nu mai riște. Apoi capitalul străin devine prudent. Iar la final, statul descoperă că are mai puțini contribuabili de la care să colecteze.

Aceasta este întrebarea esențială. Dacă mediul privat se restrânge, de la cine va mai lua statul bani?

Creșterea taxelor poate produce venituri pe termen scurt, dar poate slăbi baza economică pe termen mediu. Iar România nu își permite să slăbească tocmai zona care susține locurile de muncă, consumul, investițiile și modernizarea economică.

Predictibilitatea fiscală nu este un lux, este o condiție de supraviețuire

Există un argument economic cunoscut. Atunci când taxele sunt prea împovărătoare, iar conformarea este scăzută, reducerea poverii fiscale poate stimula plata voluntară, investițiile și extinderea bazei de contribuabili. Ideea este simplă. Mai bine iei mai puțin de la mai mulți decât mult de la puțini.

Dar această teză trebuie tratată cu prudență. România nu poate reduce taxe în mod iresponsabil, fără reforme ale cheltuielilor publice, fără digitalizarea reală a administrației fiscale și fără combaterea evaziunii. O reducere fiscală făcută fără disciplină bugetară ar adânci deficitul, nu l-ar repara.

Soluția nu este populismul fiscal în sens invers. Nu este suficient să spui că „scădem taxele” și problema se rezolvă. Soluția este o reformă fiscală inteligentă. Taxe suportabile, bază mai largă de impozitare, colectare mai bună, reguli stabile și cheltuieli publice controlate.

România are nevoie de o strategie fiscală pe termen lung, asumată politic dincolo de ciclurile electorale. Mediul privat nu poate funcționa sănătos într-un stat în care fiecare guvern vine cu propriul pachet de modificări, fiecare criză produce noi taxe, iar fiecare rectificare bugetară schimbă regulile jocului.

Investitorii, fie români, fie străini, nu cer un stat perfect. Cer un stat previzibil. Cer să știe care va fi regimul fiscal peste doi, trei sau cinci ani. Cer să poată calcula riscul. Cer să nu afle dintr-o conferință de presă că modelul lor de business va fi schimbat peste noapte printr-o ordonanță. Studiile recente ale comunității investitorilor străini confirmă această realitate. Predictibilitatea este, astăzi, principala lor preocupare, mai presus chiar de nivelul taxelor.

Fără predictibilitate, capitalul devine defensiv. Iar când capitalul devine defensiv, economia încetinește.

Statul trebuie să înceteze să confunde controlul cu dezvoltarea

O altă problemă majoră este cultura administrativă a statului român. Instituțiile de control sunt necesare. Nimeni nu contestă rolul lor. Dar modul în care statul interacționează cu mediul privat contează enorm.

Un stat modern nu își construiește economia prin suspiciune generalizată. Nu poți trata antreprenorul ca pe un potențial infractor și apoi să te miri că inițiativa privată este slabă. Nu poți cere conformare, dar să produci permanent reguli neclare. Nu poți cere investiții, dar să modifici fiscalitatea repetat. Nu poți cere competitivitate, dar să sufoci firmele cu raportări, proceduri și obligații administrative disproporționate.

România are nevoie de un stat mai ferm cu evaziunea mare și mai rezonabil cu economia conformă. În prezent, impresia multor antreprenori este exact inversă. Statul este dur cu cei ușor de verificat și lent cu zonele greu de atins.

Această percepție, chiar și atunci când nu acoperă întreaga realitate, produce efecte economice reale. Ea descurajează inițiativa. Creează neîncredere. Încurajează comportamente defensive. Reduce apetitul pentru investiții.

Iar în final, afectează chiar veniturile statului.

Cealaltă jumătate a ecuației: cheltuielile

Nicio discuție serioasă despre fiscalitate nu poate ignora ce face statul cu banii colectați. România nu are doar o problemă de venituri. Are și o problemă de cheltuieli. Aparatul bugetar a crescut constant, ineficiențele administrative sunt cronice, iar reformele structurale anunțate de mai bine de un deceniu rămân, în mare parte, pe hârtie.

Atunci când statul cere mediului privat sacrificii suplimentare prin creșteri de taxe, este obligat moral să arate că și el își taie din propriile risipe. Altfel, contractul fiscal devine unilateral. Cetățeanul plătește mai mult, statul cheltuiește la fel.

Această asimetrie este, poate, cea mai importantă cauză a erodării încrederii dintre stat și economia reală. Iar fără încredere, niciun pachet fiscal, oricât de bine construit tehnic, nu funcționează durabil.

România are nevoie de un nou contract fiscal

Criza fiscală actuală nu poate fi rezolvată doar prin majorări de taxe. Ea cere o schimbare de filozofie.

România trebuie să decidă dacă vrea să continue modelul reactiv, în care statul descoperă periodic că nu are bani și transferă costul către contribuabili, sau dacă vrea să construiască un model fiscal predictibil, competitiv și orientat spre dezvoltare.

Un nou contract fiscal ar trebui să pornească de la câteva principii simple. Statul colectează mai bine înainte să ceară mai mult. Combate evaziunea mare înainte să împovăreze firmele mici. Reduce risipa înainte să majoreze taxele. Oferă predictibilitate înainte să ceară investiții. Tratează contribuabilul corect ca partener, nu ca adversar.

România nu va ieși din acest blocaj doar prin TVA mai mare, impozite noi sau ajustări contabile. Acestea pot acoperi temporar găuri bugetare, dar nu reconstruiesc încrederea. Iar fără încredere, nicio economie nu poate crește sănătos.

Adevărata problemă nu este că statul român nu taxează suficient. Problema este că taxează prost, colectează slab, cheltuiește discutabil și schimbă regulile prea des.

De aceea, analiza corectă nu trebuie să opună simplist „taxe mari” și „taxe mici”. Miza reală este alta. România are nevoie de un stat fiscal inteligent, predictibil și credibil. Un stat care înțelege că mediul privat nu este un rezervor infinit de bani, ci infrastructura vie a economiei.

Dacă această infrastructură se subțiază, întrebarea nu va mai fi cât trebuie majorate taxele. Întrebarea va fi cine a mai rămas să le plătească.