Fiica lui Fidel Castro vorbește despre viața în umbra liderului și despre situația actuală a Cubei
Alina Fernández, fiica nelegitimă a lui Fidel Castro, a oferit în 2023 un interviu amplu din exilul său din Miami, în care a discutat despre relația cu tatăl său, copilăria în Cuba revoluționară și criza actuală prin care trece insula.
La aproape un deceniu după moartea lui Fidel Castro, Alina Fernández, în vârstă de 70 de ani, a lansat o evaluare critică a moștenirii lăsate de liderul revoluției cubaneze și a avertizat că insula traversează o criză fără precedent, într-un interviu pentru Ciber Cuba. Din exilul său din Miami, ea a vorbit despre copilăria trăită în proximitatea celui mai puternic om din Cuba, despre relația rece cu tatăl biologic și despre convingerea că sistemul politic cubanez nu poate continua în forma actuală.
Alina Fernández a fost informată la zece ani că tatăl său biologic este Fidel Castro, nu medicul Orlando Fernández, pe care îl considerase până atunci tată. „Primul lucru pe care mi-l amintesc este sentimentul de trădare, pentru că aproape toți din jurul meu știau, inclusiv cea mai bună prietenă a mea. Asta m-a durut mai mult decât orice”, a declarat ea. Această experiență reflectă modul în care cercul intim al liderului cubanez era marcat de secret, control și compartimentare a relațiilor.
Relația Alinei cu Fidel Castro a fost distantă și caracterizată prin lipsă de afecțiune. „Faptul că știam că este tatăl meu nu a schimbat modul în care mă trata.” Liderul cubanez apărea în viața ei ocazional, fără constanță și fără căldură. „Nu știa cum să se poarte cu un copil. Și, în plus, nu era interesat”, a spus ea. În opinia Alinei, Fidel Castro avea o personalitate narcisică, era fascinat de propriul discurs, nu accepta contradicția și era preocupat în primul rând de propria imagine istorică.
Alina Fernández a menționat că nici mama sa, Natalia Revuelta, care a fost îndrăgostită de Castro până la moarte, nu a reușit să depășească momentul abandonului. „Vorbim despre un bărbat cu o personalitate narcisică tipică. Cuba a fost construită după chipul lui. Când mama mea nu i-a mai fost utilă, a fost aruncată ca un gunoi.” Ea interpretează astfel sistemul cubanez ca o extensie a obsesiei lui Fidel pentru control, monopol și disciplinare ideologică.
Alina Fernández a descris copilăria sa în Havana revoluționară, remarcând lipsuri materiale încă din primii ani ai regimului. „Revoluția a triumfat în 1959, iar în 1961 a apărut cartela de raționalizare. Doi ani mai târziu deja erau lipsuri. Îmi amintesc linte fără sare la cină. Dispăruseră pâinea, laptele, untul.” Ea consideră că degradarea economică a început odată cu naționalizarea totală și controlul statului asupra economiei, contrazicând astfel narațiunea conform căreia privațiunile au fost produse exclusiv de embargo.
În jurul vârstei de 20 de ani, Alina a avut o discuție politică cu Fidel Castro privind confiscarea mărfurilor de consum de către poliție. Răspunsul tatălui său a fost „Statul nu poate pierde niciodată monopolul comerțului.” Ea a interpretat această frază ca esența sistemului cubanez, unde nu eficiența economică sau nevoile cetățenilor sunt prioritare, ci controlul absolut al statului asupra circuitelor materiale. Alina susține că orice conversație cu Fidel era un monolog: „Îi plăcea să se asculte pe sine și nu accepta să fie pus sub semnul întrebării.”
În 1993, în timpul „Perioadei Speciale”, Alina Fernández a părăsit Cuba printr-o evadare mascată, folosind o identitate falsă de turistă spaniolă. A povestit: „Am reușit să ies prefăcându-mă că sunt altcineva.” Acea perioadă a fost marcată de foamete, pene masive de curent, colaps industrial și migrație. După o scurtă perioadă în Madrid, s-a stabilit la Miami, devenind o voce critică a regimului cubanez în exil. Ea a precizat că ruptura cu Fidel a fost decisivă: „Eu am fost cea care s-a separat de el; nu mai voiam nicio legătură.”
Evaluând prezentul Cubei, Alina afirmă că țara a depășit o criză ciclică și „este într-un punct fără întoarcere.” Ea enumeră problemele cu care se confruntă insula: crize energetice repetate, lipsa alimentelor și medicamentelor, exodul accelerat al tinerilor, inflație severă și nemulțumire socială în creștere. Avertizează că, dacă lipsa electricității și deteriorarea condițiilor de viață continuă, presiunea socială va deveni imposibil de administrat.
Alina Fernández susține că prăbușirea unui regim autoritar nu depinde doar de revolta internă. „Dictaturile se ridică și cu puțin ajutor, dar și cad cu un alt impuls.” Aceasta indică faptul că schimbarea Cubei poate veni și din modificări ale presiunilor externe, americane, regionale și economice.
Un alt aspect abordat este obsesia lui Fidel Castro față de Statele Unite, pe care Alina o descrie drept „leitmotivul lui, singurul lui motiv de a exista. I-a fost foarte util.” Conflictul cu Washingtonul a servit ca instrument de legitimare internă, justificând austeritatea, militarizarea, controlul informației și sacrificiul perpetuu cerut populației. Ea susține că această pedagogie politică a afectat psihologic întreaga societate cubaneză, care a fost educată în ideea asediului continuu și renunțării la normalitate. „Suntem profund avariați de asta”, a spus Alina.
Deși Fidel Castro a murit în 2016, iar Raúl Castro are 94 de ani, Alina afirmă că structura reală a puterii s-a mutat în jurul aparatului militar și economic. Ea indică conglomeratul GAESA, controlat de armată, care domină sectoare-cheie precum turismul, comerțul exterior, infrastructura și fluxurile valutare. Președintele Miguel Díaz-Canel ar fi, potrivit ei, doar o figură expusă nepopularității, fără control real asupra deciziilor majore: „Concentrarea pe Díaz-Canel nu rezolvă nimic.” Sistemul funcționează ca o combinație între birocrația de partid, interesele militare și moștenirea psihologică a castrismului.
În final, Alina Fernández a discutat relația dintre Cuba și diaspora cubaneză, subliniind resentimentul guvernului față de cei plecați, în ciuda faptului că această comunitate trimite constant bani, medicamente și ajutoare către insulă. „La un moment dat va trebui să ajungem la un acord pentru a coexista și pentru a reconstrui. Există prea multă durere.” Ea consideră că procesul de reconstrucție nu va implica doar aspecte economice sau politice, ci și vindecarea unei societăți fragmentate de aproape șapte decenii de ideologie, frică și despărțire familială.
