Clasa politică românească a perfecționat, în trei decenii, un singur mecanism cu adevărat funcțional: promisiunea electorală ca instrument de acces la putere, nu ca angajament de guvernare. Barometrul Avangarde din martie 2026 nu face decât să certifice, cu precizia rece a statisticii, că mecanismul funcționează în continuare — iar cetățenii au înțeles înșelătoria, fără ca cineva să plătească vreun preț politic real pentru ea.
79% dintre români cred că țara merge în direcția greșită. Nu este un semnal de alarmă. Este o sentință.
Când majoritatea tace și guvernarea continuă
Într-o democrație funcțională, un procent de 79% care respinge direcția țării ar produce crize politice, demisii, alegeri anticipate. În România, produce comunicate de presă și ședințe de coaliție. Diferența dintre cele două scenarii nu ține de caracterul cetățenilor — ține de caracterul clasei politice.
80% dintre români sunt nemulțumiți de guvernare. 73% resping activitatea premierului. 48% spun explicit că au fost dezamăgiți față de așteptările cu care au intrat în 2025. Aceasta din urmă este cifra care ar trebui să ardă: aproape jumătate din populație recunoaște, cu voce tare, că a crezut ceva și i s-a livrat altceva. Acesta nu este un eșec de comunicare. Este o fraudă electorală fără dosar penal.
Niciun partid aflat astăzi la guvernare nu a câștigat voturi în 2024 pe un program de creștere a taxelor, de comprimare a veniturilor reale sau de austeritate administrativă. Dimpotrivă. Campania electorală a funcționat, ca de obicei, pe registrul promisiunii generoase — pensii, salarii, investiții, normalitate. Ce s-a întâmplat după nu mai surprinde pe nimeni. Surprinde, în schimb, că nu surprinde pe nimeni.
Filosofia fiscală a eșecului: ia mult de la puțini
Dincolo de cifrele de popularitate, există o problemă structurală pe care niciun barometru nu o poate capta în procente, dar pe care fiecare cetățean o simte în buzunar: România este guvernată după o filosofie fiscală fundamental greșită, iar nimeni din clasa politică nu are nici curajul, nici competența să o schimbe.
Logica actuală este simplă și păguboasă: extrage cât mai mult de la cât mai puțini, sperând că suma va acoperi găurile unui stat supradimensionat și subperformant. Rezultatul este previzibil — evaziune fiscală structurală, economie informală persistentă, grad scăzut de conformare voluntară și o clasă de mijloc sufocată sistematic până la dispariție. Nu accidental. Sistematic.
Există o altă cale, și ea nu este secretă: o fiscalitate redusă la nivelul la care conformarea voluntară devine rațională economic, cuplată cu o administrație fiscală capabilă să colecteze de la mulți câte puțin, în loc să stoarcă de la puțini cât poate. Această abordare există în practică, a funcționat în alte economii și produce, pe termen mediu, colectare mai mare și presiune socială mai mică. Nu necesită geniu economic. Necesită curaj politic și un orizont de planificare mai lung de patru ani.
Niciunul dintre acestea nu există în România anului 2026.
AUR, 35%: prețul lăsat de plătit
Intenția de vot din barometru plasează AUR pe primul loc, cu 35% dintre cei care au indicat o opțiune de vot. Coaliția de guvernare — PSD și PNL împreună — totalizează 36% din același subgrup, adică o minoritate reală dintr-un electorat care, în proporție de 38%, refuză să mai indice vreun partid.
AUR nu a câștigat aceste procente prin competență programatică sau prin viziune economică. Le-a câștigat prin default — pentru că fiecare ciclu de dezamăgire produs de clasa politică tradițională alimentează exact tipul de resentiment pe care suveranismul îl transformă în vot. 48% dezamăgiți de guvernare înseamnă 48% de potențiali alegători care caută un receptor pentru furie. AUR este, deocamdată, cel mai bun receptor disponibil pe piață.
Acesta este prețul lăsat de plătit de o clasă politică fără plan, fără curaj și fără onestitate față de propriii alegători. Nu AUR este problema. AUR este simptomul.
Guvernare după noi, potopul
Ce rămâne, dincolo de cifre, este portretul unui sistem politic organizat exclusiv în jurul supraviețuirii electorale pe termen scurt. Nu există studii de impact serios pe măsurile fiscale adoptate. Nu există plan de țară asumat public și urmărit coerent. Nu există voința de a merge în fața instituțiilor europene cu un proiect de reformă fiscală curajos, argumentat și susținut de date — ci doar cu deficite, scuze și angajamente de rectificare.
Clasa politică românească gestionează urgențe pe care ea însăși le-a produs, cu instrumente pe care ea însăși le-a degradat, în fața unui electorat pe care ea însăși l-a educat să nu mai aibă așteptări. 36% declară că nu aveau așteptări de la actuala guvernare. Aceasta este, poate, cifra cu adevărat îngrijorătoare din întregul barometru — nu nemulțumirea, ci resemnarea.
O democrație în care o treime din cetățeni nu mai au nicio așteptare de la guvernanți nu este o democrație în criză. Este o democrație în declin.
Iar declinul, spre deosebire de criză, nu se rezolvă prin alegeri. Se administrează, lent, până când costul devine insuportabil pentru toată lumea — inclusiv pentru cei care, astăzi, îl ignoră confortabil.
Articol de opinie. Datele citate provin din Barometrul politic Avangarde, martie 2026, eșantion de 1.000 de subiecți, metodă CATI, marjă de eroare ±3%.
Citește și
