Literatura considerată „cloacă“ și lupta contra „pornografiei“ (I)
Perioada dintre cele două Războaie Mondiale a fost în România una de intensă efervescență politică și culturală, amintind prin energia tinerei generații născute la începutul secolului XX de epocile pașoptistă și post-instalarea monarhiei. Această perioadă se remarcă printr-o deschidere largă către idei și influențe occidentale, cu un număr record de traduceri din literatura europeană în limba română și invers, reflectate rapid în presa națională.
Crește și numărul românilor care studiază în centre culturale europene sau călătoresc în marile orașe ale lumii, unii dintre ei publicând impresiile lor în presă sau volume independente. Fenomenul este cu atât mai notabil cu cât majoritatea acestor călători – inclusiv în America, ca Petru Comarnescu – sunt tineri intelectuali aflați la început de carieră.
Cu toate acestea, în ciuda deschiderii culturale și a modernizării rapide, societatea românească se află într-o stare de conflict ideologic între forțele conservatoare, naționaliste, ortodoxist-tradiționaliste și cele liberale, cosmopolite și moderniste – între autohtonism și europenism, între tentația totalitarismului și democrație. Așa cum observă Pericle Martinescu în volumul său memorialistic Umbre pe pânza vremii (1985), „axele busolelor ideologice începuseră să se miște în acei ani într-un ritm amețitor, sfârșind adesea în dramatice debusolări“ (Martinescu, 1985: 41).
Tensiunile politice și sociale ating cote maxime, alimentate de corupția politică generalizată și ascensiunea mișcărilor extremiste. Aceste fenomene accelerează erodarea democrației românești și duc la instaurarea unor regimuri dictatoriale succesive, studiate amănunțit de Alina Pavelescu și Șerban Pavelescu în Istoria orbilor. România în război. 1940-1945 (2025).
Mișcarea Legionară câștigă tot mai mulți adepți, propagându-și ideologia prin numeroase publicații, la care contribuie figuri publice importante. Henri H. Stahl descrie această mișcare drept o „psihoză colectivă“ în Amintiri și gânduri (1981), iar George Sbârcea vorbește despre ravagiile legionarismului în viața politică, socială și culturală a țării în Cafeneaua cu poeți și amintiri (1989). Asasinatul la comandă devine o caracteristică a Mișcării.
Ovid S. Crohmălniceanu, în primul volum al Literaturii române între cele două Războaie Mondiale (1967), și Z. Ornea, în lucrările Tradiționalism și modernitate în deceniul al treilea (1980) și Anii treizeci. Extrema dreaptă românească (1995; 2015), au documentat cu detalii modul în care extrema dreaptă și ideologia legionară au influențat viața culturală.
Interbelicul, epocă a contrastelor și a coexistării luminii cu umbrele, este dominat de ideologizarea accentuată a câmpului cultural. Modernismul românesc ia naștere și evoluează în contextul radicalizării discursului naționalist-ortodoxist, reprezentând o contrapondere ideologică, nu doar estetică, la curentele care promovau elemente vitaliste, ortodoxist-naționaliste și paseiste.
Discursul autohtonist, care incită la ură rasială și xenofobie, este respins de susținătorii modernismului, mulți dintre ei animați de idealuri iluministe. Intervențiile acestor critici și scriitori în favoarea democrației liberale și a deschiderii culturale sunt sancționate sever de exponenții extremei drepte. Z. Ornea notează că „supăra enorm că toți criticii importanți, fără excepție, veștejeau ca pălite de vetustețe orientările conservator autohtoniste, opțiunea îndreptându-se, deschis, spre modernitate și înnoire“ (Ornea: 2015, 344). Aceasta echivala, în viziunea extremiștilor, cu o trădare a neamului.
Vehemența articolelor care condamnau „îndrăznelile moderniste“ și „ideile revoluționare“ era uneori alimentată de antisemitism și xenofobie. Principalii acuzați de „falsificarea culturii românești“ erau intelectualii evrei, mulți reprezentanți ai Avangardei românești, alături de „corifeii patologiei literare“, precum Arghezi și Lovinescu, precum și majoritatea criticilor literari, printre care Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, Șerban Cioculescu și Perpessicius. Z. Ornea subliniază că vina lor consta în „apărarea criteriului estetic, sprijinirea modernității în literatură și, implicit, veștejirea anacronicului tradiționalism-autohtonist care ne instala în subdemnitatea unui provincialism desuet“ (Ornea: 2015, 345).
Moderniștii și reprezentanții lor sunt rapid criticați de adepții tradiționalismului religios, politic și artistic. Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr și Nicolae Roșu semnează articole dure, justificând gândirea totalitară și promovând necesitatea exterminării Celuilalt, a străinului, ca soluție pentru problemele economice, sociale și culturale. Scriitorii moderniști sunt acuzați de nonconformism, caracter subversiv și de „transfuzia de elemente străine“, nefiltrate prin „sufletul etnic“[3], care destabilizează mentalul colectiv și atacă sănătatea mintală, pudorile și moravurile neamului.
Nicolae Iorga își asumă rolul de lider al luptei împotriva literaturii „otrăvitoare de suflete“ și a „stricătorilor de limbă și de moralitate“. Înființează la mijlocul anilor ’30 revista Cuget clar („Noul Semănător“), în care atacă vehement autorii și operele considerate atentatoare la morala publică. În primul număr, apărut la 15 iulie 1936, scrie: „Anarhia s-a înstăpânit pe literele românești și de pe urma ei s-a ivit curentul de flecăreală cu vorbe mari, de exhibiții, de monstruozități, de apeluri la apetiturile bestiale, care, sub o critică de lovinesciană neînțelegere și interesată toleranță, ne-a dat era care merită să fie pecetluită în frunte cu fierul roșu: Arghezi“[4]. Stilul este apocaliptic și intolerant față de modernism.
Pe lângă publicațiile patronate de Iorga, campanii împotriva „decadenței morale“ și a „literaturii de cloacă“ (sau de scandal), cuvinte care atribuiau exclusiv străinilor și evreilor „vina“ pentru pervertirea culturii și moravurilor, apar și în revistele de extremă dreapta Porunca Vremii, Sfarmă Piatră, Buna Vestire, Gândirea, Țara Noastră, Curentul, Universul și Renașterea – aceasta din urmă o revistă lunară de cultură creștină și viață bisericească ortodoxă, organul Societății preoțești „Renașterea“ din Oltenia, condusă de preoții Cinciu D., Gregorian V. și Mirescu T., care susțineau ideologia autohtonistă, xenofobă și antisemită.
La aceste publicații contribuiau mulți intelectuali români cunoscuți, unii conserv
