Teheran, Palatul Golestan și amintiri din urmă cu aproape un sfert de secol
Palatul Golestan din Teheran, una dintre bijuteriile patrimoniului mondial UNESCO, a suferit recent deteriorări în urma conflictelor armate în desfășurare, conform anunțului făcut de UNESCO.
Numele Golestan provine din persană (farsi) și înseamnă „grădina trandafirilor”, un termen care reflectă frumusețea grădinilor ce înconjoară palatul, unde trandafirii ocupă un loc deosebit. Construcția palatului, ce reflectă arhitectura din perioada Qajar, s-a realizat pe parcursul mai multor secole. Dinastia Qajară, de origine turcică, a domnit în Persia (actualul Iran) de la sfârșitul secolului al XVIII-lea până la începutul secolului al XX-lea, când a fost înlocuită de dinastia Pahlavi, în 1925.
În 2016 am avut ocazia să vizitez o expoziție dedicată femeilor din dinastia Qajar, găzduită de Muzeul Artei Islamice (MIA) din Doha, Qatar. Palatul Golestan a fost utilizat și în perioada Pahlavi, însă nu ca reședință, ci pentru ceremonii oficiale. Îmi amintesc cu claritate sala tronului, decorată cu stucaturi aurite și mozaicuri rafinate, sala oglinzilor – de unde și supranumele „Versailles-ul Iranului” – și sala caleștilor, în care erau expuse vehicule de paradă, realizate din structuri robuste și ornamente din aur, fildeș și abanos.
Motivul pentru care am ajuns la Teheran a fost invitația primită din partea Biroului Internațional al Educației al UNESCO (IBE UNESCO) de a fi lector și facilitator pentru un grup numeros de specialiști de la Ministerul Educației din Afganistan. Aceștia urmau să fie pregătiți timp de două săptămâni la Teheran, cu sprijinul UNESCO și UNICEF. Mulți dintre participanți aveau doctorate obținute în anii ’70 la Columbia sau McGill University (Canada). Această experiență a avut loc în toamna lui 2002, într-un context de deschidere după intervenția coaliției conduse de NATO în Afganistan, începută în 2001.
Am scris despre contribuția mea la reconstrucția curriculumului din Afganistan într-un articol publicat în revista IBE UNESCO: Prospects, vol. 137, nr. 144, în 2008, editată de Springer. Teheranul a fost ales și pentru faptul că în Afganistan se vorbește farsi (numită dari în Afganistan), alături de paștună și alte limbi etnice. Deși UNICEF m-a invitat de mai multe ori la Kabul încă din 2001, Ministerul Afgan amâna decizia, deoarece în cultura afgană a cere ajutor tehnic echivalează cu o umilință („you lose face”). După workshopul de la Teheran, am fost invitată și la Kabul, inițial sub umbrela UNICEF, iar din 2003, în perioada în care am început să lucrez la Geneva cu IBE UNESCO, am desfășurat mai multe misiuni la Kabul, până în 2006, în cooperare cu UNESCO și UNICEF.
Am călătorit la Teheran din București, cu escală în Istanbul. Am profitat de timpul liber pentru a vizita bazarul de la poalele Moscheii Albastre, pe care l-am descoperit împreună cu fiica mea, Diana, în septembrie 2002. Frații care administrau magazinul, cunoscuți ca „The Uncles”, ne-au primit cu rahat de trandafiri și ceai de mentă, recunoscându-mă imediat. Mi-au recomandat să-mi cumpăr năframe, oferindu-mi șaluri de mătase în diverse culori. Am luat câteva, „just in case”, și am continuat drumul spre Teheran cu Lufthansa. La bord, stewardesa ne-a avertizat că femeile trebuie să-și acopere părul imediat după aterizare, lucru reamintit și la sosirea pe teritoriul milenarei Persii.
O digresiune: cei care au citit cartea lui Noah Gordon, „The Physician” (publicată în 1986 și tradusă în germană ca „Medicus”), își amintesc că personajul principal, Rob Cole, părăsește Anglia secolului XI pentru a studia medicina în Persia lui Avicenna (Ibn Sina), care conducea o faimoasă școală de medicină la Ispahan/Isfahan. Un proverb iranian spune „Isfahan Nesf-e Jahān” („Isfahan, un oraș atât de măreț încât e cât jumătate din lume”). Creștinilor nu li se permitea să devină elevi, așa că Rob se declară evreu și pornește într-o călătorie periculoasă prin Europa până în Persia. Acolo, ca „fals” evreu, este acceptat la școală și devine renumit pentru contribuțiile sale în chirurgia de război. Nu voi detalia mai mult, dar această poveste reflectă cum Iranul a avut perioade de înflorire a științelor și artelor, urmate de epoci de restricții religioase. În Evul Mediu timpuriu, societățile islamice erau mai tolerante, dar apoi controlul religios asupra vieții publice și private a crescut. Astăzi, conducătorii religioși ai Iranului nu recunosc statul Israel și doresc dispariția acestuia. În trecut, Iranul avea orașe cu spitale bine organizate, canalizare și băi publice, cu mult înainte ca Londra să aibă astfel de facilități.
Teheran se prezenta ca un oraș întins, înconjurat de munți, dominat de nuanțe ocru, o culoare comună în metropolele din Orientul Mijlociu, precum Amman sau Damasc. Îmi amintesc prima călătorie cu mașina din Liban spre Damasc, când orașul a apărut brusc după un deal, în toată splendoarea sa, un loc aproape magic, potrivit pentru convertiri, așa cum a fost cazul Apostolului Pavel.
În anii ’70, în apropierea Teheranului existau stațiuni de schi ce atrăgeau vizitatori din Asia Centrală și alte regiuni; o stațiune celebră de schi exista și lângă Kabul, astăzi în ruină. Deși orașul suferea de lipsa apei, parcurile erau verzi și păreau bine udate. Bulevardele largi erau însă pline de mașini, deoarece petrolul ieftin permitea utilizarea extinsă a autoturismelor. Teheran avea metrou, extins după 2010, câteva autobuze și taxiuri, însă traficul era intens și haotic, iar șoferii ignorau semnele de circulație. Asemenea situații am văzut și la Beirut, unde șoferii se înțelegeau din priviri și reușeau să gestioneze ambuteiajele ce ar fi fost imposibil de depășit în Europa. În intersecții și piețe geometrice, adesea străjuite de fântâni și clădiri oficiale moderne, am observat numeroși tineri în geci negre, cu priviri absente – dealerii de droguri, după cum ne-a spus ghidul. Drogurile au devenit o problemă majoră după războiul dintre Iran și Irak (1980–1988). Dealerii acționează pe stradă, în văzul poliției care nu intervine.
În 2002, femeile păreau încă libere să-și aleagă ținutele – multe tinere, probabil studente, purtau blugi și tunici până la genunchi, cu părul acoperit doar parțial de șaluri ce lăsau podoaba capilară la vedere. Magazinele de la parterul blocurilor vindeau aproape orice, de la casete audio și video cu muzică și filme indiene, până la cosmetice accesibile, stofe și aparatură electrocasnică, în atmosfera unui bazar modern unde lanternele electrice înlocuiau lumina
