Muzica clasică nu a fost niciodată vie și nu este pe moarte
Lucas Debargue, prezent pentru prima oară la București, a interpretat Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră de Rahmaninov în 26 și 27 februarie, împreună cu Paul Daniel și Orchestra Filarmonicii „George Enescu“, un eveniment ce a reprezentat probabil momentul cel mai așteptat al stagiunii.
Debargue a devenit cunoscut rapid după a doua rundă a Concursului Ceaikovski din 2015, când a interpretat Gaspard de la nuit, iar de atunci și-a construit o traiectorie care evită etichetele și așteptările simple. Refuzând să urmeze drumul clasic al „copilului-minune“ sau o carieră previzibilă, pianistul francez și-a definit identitatea artistică printr-un raport viu cu limbajul muzical, incluzând improvizația, compoziția și reflecția teoretică. Cu timpul, a impus o voce distinctă, recunoscută nu doar prin sunet, ci și prin discurs.
Debargue a început să studieze pianul la zece ani, a întrerupt la 15 ani, apoi a studiat filologia, întorcându-se la pian abia la 20 de ani. Întrebat dacă acest decalaj i-a oferit o libertate pe care copiii-minune nu o au, el afirmă că în muzică nu există „prea devreme“ sau „prea târziu“. Timpul muzical nu este cronologic, ci kairos – momentul potrivit. Esențial este să fii disponibil și să te lași cuprins de muzică.
La nouă ani, Debargue a avut un șoc estetic ascultând un concert de Mozart, o înregistrare cu Alfred Brendel și Sir Neville Marriner, Academy of St Martin in the Fields. Pentru el, nu conta cine cântă sau cine dirijează, ci relația directă cu lucrarea. Descoperirea muzicii a fost fără profesor, instituție sau explicații, directă.
Astfel, consideră că a început foarte devreme și a înțeles limbajul muzical, dorind să cânte cât mai multă muzică. A ales pianul pentru accesul la cât mai multe lucrări, interpretate singur. De la început a cântat după ureche, a citit muzică, a compus și improvizat spontan. Aceste elemente sunt adesea absente în parcursul academic clasic, unde se pune accent pe tehnică și repertoriu, iar improvizația și compoziția sunt marginalizate.
Acest traseu l-a ferit de capcanele învățământului clasic, deși a avut și dezavantaje, fiind mult timp singur, fără ghidaj clar. Primii profesori nu au putut ține pasul cu energia și pasiunea sa, dar nu l-au oprit. Decisivă a fost întâlnirea cu Rena Shereshevskaya, cu care a lucrat în Franța.
De la Shereshevskaya, Debargue a învățat ce înseamnă interpretarea, că aceasta depășește memorarea și executarea partiturii, implicând retorică, narațiune și expresivitate, asemenea teatrului. Stăpânind aceste mijloace, devii liber și poți oferi o interpretare carismatică, aprofundând timpul muzical și efectele expresive. De când nu mai colaborează cu ea, lucrează singur și a realizat importanța înțelegerii limbajului muzical și a universaliilor sale, care nu mai sunt în centrul învățământului occidental.
În muzica clasică analiza este teoretică, nu practică, spre deosebire de pop sau jazz, unde improvizația este fundamentală. Debargue susține că formarea ar trebui să includă abilitatea de a transpune imediat într-o altă tonalitate sau de a improviza pe o succesiune de acorduri, pentru a deveni liber în interpretare și a respecta intenția compozitorului.
În adolescență, literatura a fost uneori mai importantă pentru el decât muzica, fiind pasionat de scris și citit, inclusiv ficțiune, filozofie, sociologie, istorie și știință. Literatura îl implică activ, îl transformă și o folosește pentru a aprofunda emoții sau a lua decizii. A citit multă literatură franceză și rusă din secolul al XIX-lea, fiind marcat de autori precum Stendhal, Balzac, Flaubert, Barbey d’Aurevilly, Villiers de l’Isle-Adam, Léon Bloy, Dostoievski, Gogol, Cehov și Tolstoi, cu o preferință specială pentru Dostoievski.
În ultimii ani, a fost impresionat de „Cvartetul din Alexandria“ al lui Lawrence Durrell, „În căutarea timpului pierdut“ de Marcel Proust și literatura americană contemporană, menționând și pe Stephen King ca un mare scriitor. Are o atitudine deschisă față de muzica non-clasică, respingând snobismul din literatură, cinema și muzică, apreciind artiști ca Michael Jackson, Radiohead, Elton John sau Pink Floyd. Consideră succesul comercial ca nefiind incompatibil cu valoarea artistică.
Despre artiști care caută să seducă publicul, spune că preferă personalitățile chiar dacă interpretările sunt mai facile sau seducătoare, în locul performanțelor considerate „mai sigure“, dar plictisitoare. Pentru el, stilul și tradiția sunt invenții critice, fără un „stil“ unic sau o „tradiție“ fixă, deoarece în operele lui Mozart, Bach sau Prokofiev există o multitudine de stiluri chiar și în pagini scurte.
Aceste opere sunt cântate și astăzi datorită imaginației extraordinare și diversității expresive, putând vorbi unor culturi diferite. A reduce muzica la categorii de stil și tradiție înseamnă a o micșora. Chiar și compozitorii nu sunt întotdeauna cei mai buni ghizi pentru propriile lucrări.
Despre experiența Concursului Ceaikovski din 2015, Debargue povestește că a fost un moment incredibil, simțindu-se aproape ca un „alegător“ în școala vrăjitorilor. După preselecția pe bază de DVD, a fost selectat printre 60 de candidați invitați la Moscova, unde atmosfera era de comuniune artistică și nu rivalitate. Era singurul francez selectat. A fost surprins să ajungă în primul tur, fiind convins că nu cânt suficient de bine, dar a fost acceptat.
Etapele au fost intense, iar încrederea sa nu era totală, nici măcar a profesoarei care îl însoțea. A doua ediție a concursului a adus un alt șoc pentru Rena Shereshevskaya, când Alexandre Kantorow a obținut Premiul I. Kantorow avea deja o carieră când a început să lucreze cu ea, în timp ce Debargue a început aproape de la zero.
După a doua rundă, cu Gaspard de la nuit și sonata de Medtner, reacția publicului a fost neașteptată și puternică, deși el nu se considera a fi cântat extraordinar. Presiunea a crescut odată cu așteptările de câștig. Finala nu a fost strălucită din cauza oboselii și lipsei de experiență cu orchestră, iar locul al patrulea l-a mulțumit pe deplin, considerând că acest rezultat i-a schimbat viața și i-a adus recunoaștere ca artist.
Printre pianiștii contemporani admirați se numără Mikhail Pletnev, pe care îl apreciază pentru profunzimea artistică, improvizație și compoziție, fiind o personalitate impresionantă, deși controversată. Din trecut, îl menționează pe Vladimir Horowitz, considerând că „școala rusă“ este mai degrabă o etichetă critică decât o realitate unitară, iar Horowitz a integrat în arta sa o carismă hollywoodiană.
La fel și „școala franceză
