Tristeți, duioșii, dragoste, brioșe și analfabetism
Filmul „Stanley & Iris” (1990), regizat de Martin Ritt și avându-i în distribuție pe Jane Fonda și Robert de Niro, recent vizionat pe Prime, se diferențiază de tiparele clasice ale producțiilor hollywoodiene. Este o poveste de dragoste, dar într-un registru minimalist și mai puțin convențional, cu o tentă socială. Scenariul, scris de Hariet Frank Jr și Irving Ravetch, este inspirat de romanul „Union Street” al lui Pat Barker (1982).
Acțiunea are loc în anii 1970. Iris King (Jane Fonda), văduvă de opt luni și mamă a doi copii, lucrează într-o fabrică de prăjituri. Imaginea liniei de asamblare evocă perioada în care producția de masă era în plină dezvoltare, iar industria oferea principalele locuri de muncă, inclusiv femeilor. Iris produce brioșe, de culoare maro, asemănătoare peisajului urban din jurul fabricii. Le face firesc, fără pasiune, dar și lipsită de resentimente, păstrând o demnitate cu tentă autoironică.
Prima apariție a ei în film este la sfârșitul programului, când urcă în autobuz spre casă. Un bărbat îi fură geanta și fuge. Iris îl urmărește, coboară din tren și încearcă să-l oprească. Un alt bărbat în cămașă cadrilată, Stanley Cox (Robert de Niro), aleargă după ea pentru a o ajuta. Deși nu reușește să-l prindă pe hoț, astfel cei doi se cunosc. La prima întâlnire, Iris se arată curajoasă, iar Stanley – eroic. Următoarea scenă o înfățișează pe Iris acasă, într-un mediu în care „numele de familie chiar i se aplică”: ea este regina universului său, format din cei doi copii, Kelly și Richard, și, temporar, sora și cumnatul ei. Se află că soțul ei murise cu opt luni în urmă, după o boală îndelungată pe care ea o îngrijise cu devotament.
Ieșirile din rutina muncii, într-un oraș industrial cu accente realiste și vetuste, nu sunt romantice, ci mai degrabă utile. După terminarea programului, Iris merge la cizmărie să-și recupereze pantofii măriti. Aici îl întâlnește din nou pe Stanley, care lucrează ca bucătar în aceeași fabrică. El face un gest neobișnuit și îndrăzneț: neavând bonul pentru pantofi, îi ia singur din spatele tejghelei, după ce plătește. Iris apreciază acest gest, dar și mai mult îi place când, într-o zi ploioasă în care autobuzul nu mai vine, Stanley o invită să meargă cu bicicleta lui pe un drum lung, de la fabrică până acasă la ea. Acesta devine un drum simbolic al cunoașterii reciproce.
Iris și Stanley sunt, în general, caractere opuse. El este un singuratic ce și-ar dori să se retragă la țară, înconjurat de animale și de un câine care să-l apere de vizitatori. Ea visează o noapte petrecută într-un hotel scump din Boston, în care să primească cafeaua într-un ibric de argint și ciocolată pe pernă. Legătura lor nu se dezvoltă prin manifestări romantice exagerate, ci prin gesturi obișnuite, aparent banale. De exemplu, la cantina fabricii, Stanley îi pune lui Iris trei linguri de piure în loc de una.
Relația lor evoluează bine, reușind să găsească o doză de poezie în lumea dură și lipsită de eleganță. Într-o zi, când Iris îi cere o aspirină pentru durerea de cap, Stanley nu reușește să aleagă corect din cele patru medicamente disponibile sub tejghea. Astfel se dezvăluie un adevăr aproape suprarealist: Stanley nu știe să citească. Din bune intenții, Iris îl dă de gol în fața șefului, iar Stanley este concediat. De aici începe o poveste ce reflectă problema analfabetismului și a consecințelor sale sociale. Stanley a frecventat peste 50 de școli în diverse state, călătorind cu tatăl său comis-voiajor, dar a dormit frecvent la ore. Nimeni nu s-a ocupat de el, nu a terminat liceul și nu a învățat să citească sau să scrie. A trăit cum a putut, găsind slujbe compatibile cu incapacitatea de a înțelege semnele lumii civilizate. Viața i-a fost mai dificilă decât a altora: nu putea depune bani la bancă, nu se orienta ușor în oraș din cauza lipsei de citire a numelor străzilor și nu putea obține carnet de conducere.
Povestea de dragoste între Iris și Stanley devine și o reflecție socială. Iris rămâne afectată de moartea soțului, dar se adaptează și reușește să gestioneze lumea din jurul ei, inclusiv situația fiicei adolescente care rămâne gravidă. Stanley nu reușește să controleze aceste aspecte, deși are multe calități. Este un inventator genial, lucru pe care îl face noaptea în garajul său, unde creează mașinării complicate. Pentru că nu mai poate plăti chiria casei în care locuia, este nevoit să-și ducă tatăl într-un azil, unde acesta decedează după scurt timp.
Stanley hotărăște să ceară ajutorul lui Iris pentru a învăța să citească. Parteneriatul lor devine, în mică măsură, o nouă ordine în lumea lor comună, un model extins la societate. Iris îl învață literele și primele cuvinte. Între timp, Stanley are grijă de ea și de familia sa, într-un mod delicat, dar ferm. Feminitatea lui Iris este însoțită de responsabilitățile familiale și sociale. Sunt emoționante momentele în care Stanley calcă rufele lui Iris sau când o duce la hotelul pe care îl visase în Boston.
Dragostea lor rearanjează universurile personale. Invenția lui Stanley, un aparat de răcire rapidă a prăjiturilor, atrage atenția și îi aduce o ofertă de muncă bine plătită într-un alt oraș. Victoria adevărată este sărbătorită în bibliotecă, când Stanley învață să citească și începe să înțeleagă semnele lumii în care trăiește. Ordinea este refăcută. Filmul capătă, spre final, o atmosferă de Crăciun, ilustrată printr-un brad în aeroportul de unde Stanley pleacă pentru noul său loc de muncă. Absența sa de mai bine de un an nu mai contează – Iris îl așteaptă, iar el se întoarce triumfător, într-o mașină, oferindu-i o viață și o lume nouă. Finalul rămâne minimalist, fără dramatism exagerat, păstrând umorul.
