În PNL se întâmplă astăzi ceva mai grav decât o dispută de orgolii. Se vede, în timp real, cum reacționează centrul de putere atunci când un lider liberal refuză să fie decor și își apără electoratul pe față. Hubert Thuma a ales confruntarea directă, cu nume și prenume. Ilie Bolojan a răspuns printr-un reflex politic pe care România îl cunoaște prea bine: nu combati argumentul, schimbi cadrul; nu negociezi cu oponentul, îl „rezolvi” prin interpuși și prin mutări care îi taie pârghiile.
Aceasta este miza reală a conflictului. Nu cetățenii, nu București–Ilfov, nu 5% și nici un referendum aruncat în piață ca artificiu. Miza este dacă PNL mai funcționează ca partid cu viață internă sau a ajuns un partid-breloc, care își poartă liderul ca pe un accesoriu de putere și își tratează vocile incomode ca pe o problemă incomodă ce trebuie eliminată.
Februarie 2026, episodul Crin Antonescu: începutul rupturii la vedere
Cronologia relevantă începe când Thuma rupe „pactul tăcerii” și spune public că, Crin Antonescu a fost trădat din interior, acuzându-l pe Ilie Bolojan că ar fi căutat susținere pentru alte opțiuni prezidențiale, precum Elena Lasconi sau Mircea Geoană. Declarațiile sunt consemnate de presa centrală, iar un detaliu e definitoriu: Thuma nu face doar o acuzație, ci descrie și o direcție strategică a conducerii PNL, pe care o interpretează ca îndepărtare de propria identitate.
Pentru un partid care se pretinde mare, aceste tensiuni ar trebui să se consume în interior, în argumente, în voturi, în decizii asumate. În realitate, episodul Antonescu a funcționat ca un declic: de atunci încolo, Thuma nu mai e tratat ca un lider cu pondere, ci ca o voce care trebuie „amuțită”.
Cererea de 5% și momentul în care Ilfovul lovește în nervul puterii
A doua etapă, cea care declanșează reacția dură a taberei Bolojan, este revendicarea financiară. Thuma cere ca 5% din impozitul pe venit estimat a fi încasat în București să fie repartizat județului Ilfov, explicând că Ilfovul suportă costul real al extinderii Capitalei – infrastructură, trafic, servicii publice, presiune urbană – și leagă tema și de gestionarea deșeurilor. Cererea nu e prezentată ca slogan, ci ca demers transmis către Guvern și Ministerul Finanțelor.
Aici se vede diferența dintre politică serioasă și politică de imagine. Thuma pune pe masă o formulă de echitate și o discuție despre costuri. Nu cere aplauze, cere bani calculați și justificabili. Acesta e motivul pentru care miza devine explozivă: 5% dintr-un flux fiscal al Capitalei nu e un detaliu bugetar, e un test de putere.
Reacția adversarilor lui Thuma a fost să-i atace legitimitatea și să-i reducă cererea la „șantaj” sau presiune politică, încercând să transforme o dezbatere despre redistribuire într-o poveste despre „baroni” și amenințări.
„Referendumul pentru Ilfov” – mutarea care spune totul despre metoda Bolojan
În loc să vedem o discuție guvernamentală coerentă pe cifre, apare „soluția” din proximitatea premierului: consilierul onorific Vlad Gheorghe propune un referendum pentru asimilarea Ilfovului într-un București metropolitan, cu administrație unică. Mesajul public este formulat în termeni care stigmatizează conducerea locală și transformă conflictul fiscal într-o ofensivă politică împotriva autonomiei Ilfovului.
Asta nu e reformă tehnocrată. E politică de forță. În momentul în care un lider al Ilfovului cere bani și echitate, tabăra Bolojan mută discuția la un nivel care îi pune sub semnul întrebării însăși instituția. Nu răspunzi la solicitarea de 5%, ci vorbești despre „desființare”, comasare, asimilare. Într-o singură mișcare, iei subiectul de pe redistribuire și îl duci pe terenul unde adversarul riscă să-și piardă instrumentele.Dacă vrei să înțelegi cum tratează Bolojan opoziția internă, aici e exemplul. Nu se negociază, se redesenează harta. Nu se intră în dialog, se schimbă jocul.
Postarea lui Thuma: întrebarea publică la care Bolojan evită să răspundă
După atacul lansat prin consilier, Thuma ridică miza exact unde doare: la premier. El spune că vrea să-l întrebe public pe Ilie Bolojan dacă este la curent cu declarațiile subordonatului și dacă este de acord cu această poziționare. În esență, Thuma îl obligă pe Bolojan să aleagă: ori își asumă linia de atac, ori își disciplinează anturajul.
Thuma punctează și miezul democratic al problemei: reorganizarea administrativ-teritorială și consultarea publică nu sunt jucării de comunicare, iar ideea că „un simplu consilier” își permite să lovească într-o comunitate de sute de mii de oameni fără mandat electoral e inacceptabilă. Reacția lui Thuma e și mai tăioasă prin contrast: spune că ar putea posta „100 de poze” cu străzi ciuruite din Capitală, fără apă și canalizare, dar preferă colaborarea și soluțiile reale, nu circ politic.
Apoi, vine fraza care demontează întreaga ipocrizie a „reformei” invocate dinspre centru: Ilfovul, spune Thuma, e administrat mai bine decât Bucureștiul, deși are resurse incomparabil mai mici, și alocă anual peste două treimi din buget către dezvoltare și infrastructură. În termeni politici, mesajul este simplu: eficiența reală nu vine din sloganuri, ci din execuție. Iar cine performează, deranjează.
În final, Thuma aruncă pe masă o propunere care, dacă ar exista bună-credință, ar închide disputa prin matematică: buget comun București–Ilfov, distribuit egal per cetățean în zona metropolitană, până la reorganizare. Dacă se aplică această logică, spune el, bugetul Ilfovului ar crește de minimum trei ori. Este o ofertă de transparență și echitate. Și, tocmai de aceea, e ignorată în favoarea unei „soluții” de tip comasare-politică.
PNL, partid-breloc și „alianța sentimentală” cu USR, SENS, REPER
Pe acest fundal, acuzația că PNL a devenit „partid-breloc” capătă substanță politică. Thuma îl acuză pe Bolojan că împinge partidul spre o zonă care seamănă mai mult cu USR și sateliții lui ideologici decât cu linia liberală clasică, iar presa a consemnat explicit această tensiune, inclusiv prin sintagma de „userizare”.
Nu e vorba aici de simpatii sau antipatii. E vorba de percepția că liderul partidului guvernează mai confortabil cu validare externă și cu sprijinul unor grupuri care nu sunt PNL, decât cu propriii lideri care au bază electorală și îndrăznesc să-l contrazică. Când un președinte de CJ devine principalul contestatar intern, iar răspunsul vine prin consilieri care aruncă „referendumuri” în piață, mesajul e clar: în PNL, opoziția internă nu se discută, se elimină.
Și presa? Episodul care arată reflexul de putere
Tema presei nu e un ornament retoric. În noiembrie 2025, presa a relatat un incident în care un angajat cu atribuții de ofițer de presă din cadrul Direcției de Comunicare a Cancelariei Prim-Ministrului a agresat un jurnalist, iar ancheta disciplinară s-a încheiat cu o sancțiune salarială.
Faptul că astfel de episoade apar în proximitatea instituțională a premierului nu demonstrează automat intenția lui Bolojan, dar arată un climat: comunicarea puterii devine defensivă, iritată, predispusă la derapaje. Iar când, în paralel, un lider incomod din propriul partid este atacat prin interpuși, devine legitim să pui întrebarea pe care Thuma a formulat-o deja: cine răspunde politic pentru această linie?
Concluzia: cazul Thuma nu e doar despre Ilfov. E despre cum arată puterea sub Bolojan
Într-o democrație, puterea e obligată să suporte contradicția. Într-un partid democratic, liderii tari nu se tem de oponentul intern, îl înfruntă în dezbatere și îl combat prin argumente. Când însă reflexul este să subțiezi spațiul critic și să lovești prin interpuși, cazul nu mai e despre administrație, ci despre cultură politică.
Hubert Thuma plătește prețul curajului de a se opune pe față. Întrebarea e dacă PNL mai are mecanisme interne care să protejeze dezbaterea, sau dacă drumul pe care îl impune Bolojan este unul în care partidul devine disciplinat, tăcut și util doar ca instrument de guvernare.
Iar pentru România, asta nu e „reformă”. E o problemă.
