Eu, Kusama, sînt Alice cea modernă în Țara Minunilor
„Eu, Kusama, sînt Alice cea modernă în Țara Minunilor. Așa cum Alice a trecut prin oglindă, eu vă deschid ușile către o lume a fanteziei și a libertății.”
Aceste cuvinte, aflate între confesiune, manifest artistic și un delir asumat, surprind esența universului creat de Yayoi Kusama. Ele au însoțit celebrul performance din august 1968, desfășurat în fața statuii Alice în Țara Minunilor din Central Park. În presa vremii puteai citi titluri precum: „Oameni goi dansează pe Wall Street. Incidentul nu s-a soldat cu arestări”.
Fosta „bunică a hippioților”, artista care zguduia și scandaliza societatea americană și japoneză, este astăzi una dintre cele mai importante și influente figuri ale artei contemporane.
Yayoi Kusama a venit pe lume la 22 martie 1929, în Matsumoto, Japonia, într-o familie înstărită. A fost un copil nedorit. Încă din primii ani, are halucinații auditive și vizuale: plante și animale care par să vorbească, forme care capătă chipuri umane. În autobiografia ei, rememorează episodul violetelor care se transformă în chipuri umane. Speriată, fuge spre casă – unde cîinele familiei începe să latre cu o voce omenească.
Este prima ruptură între realitate și iluzie.
Singurul lucru care o liniștește în momentele de panică este desenul. Pentru ea, pictura nu a fost așadar o alegere artistică, ci un mecanism instinctiv de supraviețuire. Suferința intensă, fizică și psihică, o conduce treptat către stări de depersonalizare, pe care le descrie ca o desprindere a sufletului de trup – un fenomen asociat, științific, cu perturbarea identității și o strategie de adaptare la o realitate dureroasă.
Într-un poem redat in autobiografia sa, scrie: „Spuneți-mi, demoni, de ce?Cum ați putut să faceți țăndări, într-un mod atît de crud, anii vieții mele?”.
Kusama mărturisește în autobiografie că, fără artă, s-ar fi sinucis. În 1973, starea sănătății i se agravează atît de mult încît se întoarce din Statele Unite în Japonia, inițial pentru scurt timp. Halucinațiile se intensifică, iar în 1975 se internează voluntar într-o clinică psihiatrică din Tokyo. Acolo trăiește de atunci – și lucrează zilnic.
Scrie: „Viața este minunată. Pentru mine arta este singurul loc unde găsesc speranță și pentru care merită să trăiesc”.
În 1957, la 28 de ani, părăsește Japonia și se mută la New York – un gest aproape inimaginabil pentru o femeie singură în acea epocă. Primii ani sînt extrem de dificili: pat îi este o ușă veche și stricată, îi e mai mereu foame. Începe să picteze uriașele pînze acoperite cu mii de puncte albe, apoi le pictează pe masă, apoi pe podea, iar apoi pe propriul corp. Un atac de panică o lovește cînd simte că bulinele prind viață.
Prin repetiția obsesivă, prin lipsa unui centru și prin monotonia voluntară, Kusama încerca să-și vadă propria existență ca pe un punct insignifiant într-un univers format din miliarde de puncte. Ea numește acest proces obliterare – dizolvarea sinelui.
Georgia O’Keeffe îi devine primul mare sprijin. Fascinată de lucrările ei văzute într-un catalog găsit în bibliotecă, Yayoi Kusama îi trimite în 1955 o scrisoare cerînd sprijinul de a veni în Statele Unite. O’Keeffe îi răspunde în mai puțin de o lună. Cele două se întîlnesc însă o singură dată, în 1961, în atelierul lui Kusama.
Lumea artei îi oferă și dezamăgiri. În New York, Kusama și Andy Warhol sînt două figuri excentrice ale scenei underground – vecini și rivali declarați. În 1963, Kusama realizează prima ei instalație, o barcă acoperită cu falusuri din material textil, înconjurată de 999 de postere identice în alb negru. Warhol, prezent la vernisaj, este fascinat. Cîțiva ani mai tîrziu, artistul expune în Galeria Leo Castelli seria sa cu vacile, construită după același principiu al repetiției. Kusama îl acuză că i-a furat ideea.
Obiectele falice apar în arta ei dintr-o teamă profundă de sexualitate, pe care o percepe ca murdară și agresivă. Ea numește această abordare artă psihosomatică; recreează compulsiv ceea ce o înspăimîntă.
Rădăcinile acestei aversiuni se află tot în copilărie. Într-o vară, regizează în grădina casei un mic spectacol de poezie și dans, în care apare goală. Spectatori sînt copiii vecinilor. Mama ei, furioasă, o bate pînă aproape o lasă fără cunoștință.
Sexualitatea devine, pentru Kusama, sinonimă cu agresiunea. De aceea, mai tîrziu, performance-urile ei cu nuditate devin o formă de revendicare: sexul liber, pentru ea, însemna egalitate între genuri și între națiuni.
În anii ’60, regizează happeninguri cu oameni dezbrăcați, uneori implicați în acte sexuale simbolice, care îi aduc atît celebritate, cît și controverse. Presa scrie aproape zilnic despre ea, la fel de des ca despre Jackie Onassis. În Japonia este considerată o „rușine națională”. Mama ei îi trimite scrisori devastatoare: „Astăzi am mers din nou la cimitir să cer iertare strămoșilor pentru rușinea pe care ne-o faci. Mai bine ai fi murit cînd erai copil…”.
Abia în 1987, odată cu prima ei retrospectivă în Japonia, imaginea artistei se schimbă. Pe plan internațional, este redescoperită în 1989. În 1993, reprezintă oficial Japonia la Bienala de la Veneția – cu trei decenii după ce participase neoficial cu Grădina lui Narcis.
Astăzi, Yayoi Kusama este celebră în întreaga lume pentru universul ei vizual unic: bulinele, repetiția, infinitul, camerele imersive. Expozițiile ei atrag nu doar iubitorii de artă, ci și publicul larg, așa cum s-a întîmplat și la retrospectiva de la Fundația Beyeler din Basel, pe care am văzut-o în primele zile ale anului.
Prima lucrare din expoziție – un portret feminin în creion – impresiona prin simplitatea lui, contrastînd cu imaginile celebre de pe internet și din presă.
Aceasta este victoria extraordinară a unei femei care și-a transformat lupta cu boala psihică în artă.
Cîteva gînduri ale acestei artiste unice pe care le-am preluat din Autobiografia sa, citită în limba germană: „Constat cu profundă venerație cît de mic și neînsemnat este omul în fața universului, un vierme. Am ales arta ca mijloc al meu, o misiune care durează o viață întreagă. Dacă ar exista un singur om care, peste 100 de ani, ar ști ce am
