Învinși și învingători. Artiști în culisele scenei socialiste
Cartea „Învinși și învingători. Artiști în culisele scenei socialiste”, publicată de Editura Vremea în 2025, reprezintă o lucrare necesară și importantă în contextul actual. Cristina Modreanu continuă seria cercetărilor sale, după volumele „Fluturele gladiator” (2016) și „Teatrul ca rezistență” (2022), și confirmă o preocupare constantă pentru concepțiile feministe și, prin comparație de destin sau persecuție, pentru comunitatea LGBT.
Autoarea se adâncește în lectura unor dosare de arhivă sau de „maculatură administrativă” din anii regimului comunist, surprinzând două tipuri de discurs, două lumi contradictorii puse față în față. Este semnificativ interesul recent pentru arhivele Securității și culisele teatrului și culturii române, reflectat în cercetările Iuliei Popovici, Mirunei Runcan sau Ancăi Hanu, indispensabile pentru o înțelegere mai exactă a vremurilor și a direcției în care ne îndreptăm.
Din spatele „cuvintelor de lemn”, autoarea simte vibrația și viața ascunsă a celor care au gândit altfel sau au spus nu. Câteva frânturi pierdute în mizeria limbajului dominant construiesc o altă realitate decât cea oficială, asemănătoare răbdării unui paleontolog care reușește să reconstituie un organism după o singură fărâmă de os.
Cristina Modreanu pleacă de la întrebarea „cine și cum va scrie istoria?” și propune o contraistorie a scenei artistice. Reconstruiește epoca à contre-jour, căutând momentele-cheie, „rădăcinile răului și spiritul binelui”. Consideră că singurul mod de a înțelege trecutul într-o narațiune coerentă despre prezent este perspectiva de astăzi. Totuși, apare o cursă: cum să aplici criteriile de astăzi unui trecut plin de contraste și cum să explici generațiilor de azi cum se putea trăi printre neguri? Autoarea reușește să redea complexitatea acestor ani fără să șteargă nuanțele, analizând dinamica puterii și compromisurile intelectuale înainte de 1989.
Este important să nu uităm confruntările esențiale din deceniul care a urmat relativului dezgheț al anilor ’60, o perioadă mitică sub semnul „reteatralizării teatrului”, expresie lansată de Liviu Ciulei, aureolată de luptele în jurul spectacolelor „Cum vă place” sau ale altora semnate de Radu Penciulescu și Lucian Pintilie, inclusiv mitica interzicere a „Revizorului” lui Pintilie. De asemenea, a apărut „tânăra gardă”, cu Andrei Șerban, Ivan Helmer și Aurel Manea.
Printre atâtea nume de legendă, se pune legitim întrebarea: unde au fost femeile? Cartea răspunde acestei întrebări și merge mai departe, într-un domeniu până acum voalat sau amintit în treacăt în critica teatrală, punctul de vedere queer, necesar și util. Sunt nume ignorate sau neglijate la epocă, din motive extra-artistice. Autoarea începe să umple golurile, absența unor artiste, creatoare de spectacole sau militante feministe. Demersul este motivat și bine argumentat, dar poate juca uneori ca un soi de Pat al lui Procust, reducând complexitatea argumentelor. Principalul merit este descrierea epocii și punerea în context a unor detalii esențiale legate de libertatea de a crea, gândi și, în cazul unora, de a trăi pur și simplu. Un contrabalans important pentru generația care nu a cunoscut această epocă.
Regimul comunist a proclamat demagogic egalitatea și dreptul femeilor de a ocupa aceleași funcții, deși acestea implicau multă muncă de jos sau necalificată. Au avut drepturi egale pentru închisori și deportări. Două femei „promovate” directoare sau președinte ale Consiliului pentru Cultură și Educație socialistă, Constanța Crăciun și Suzana Gîdea, autoritare și dogmatice, nu s-au evidențiat prin libertate de gândire și deschidere artistică. Descoperim că George Constantin, actor extraordinar, era secretar de partid la Teatrul Nottara și avea poziții departe de libertatea de gândire; artiste remarcabile ca Dina Cocea sau Valeria Gagialov erau turnătoare pasionate. Portretul lui Catrinel Oproiu, din volumul Cristinei Modreanu, este exemplar în căutarea unui imposibil și laș echilibru și nu ascunde zelul turnător al personajului. Capitolul dedicat ei se intitulează „O femeie deasupra vremurilor?”, cu semnul de întrebare care repune pendulele la oră.
Întrebarea „Unde ne sunt regizoarele?” este retorică. Statistic, cifrele sunt elocvente: puține, cu excepția unor nume ca Sorana Coroamă și Cătălina Buzoianu. Citatele din unele cronici, corectate cu ideile sau realitățile de azi, par mai puțin convingătoare. Procesele de intenție făcute unor cronicare ca Mira Iosif, Ileana Popovici sau Ana Maria Narti, remarcabile, cu analize critice inteligente și bine documentate, sunt criticate pentru neglijarea unor prezențe feminine, poate pentru că erau atente doar la ceea ce se vedea pe scenă, fără să descopere subtilitatea persecuțiilor, înainte de apariția și necesitatea „discriminării pozitive”, termen recent inventat de critica wokistă.
Portretele unor creatoare precum Magda Bordeianu sunt mai convingătoare. Numele ei rămâne legat de teatrul Podul. Nu a fost „prigonită” din cauze machiste, ci pentru că aducea forme noi, răsturna ierarhii. Poate a venit prea devreme și, obosită, a părăsit lupta, continuând în Germania, chiar dacă ecourile nu au ajuns la noi. Magda Bordeianu a fost susținută și de critici bărbați ca Dinu Kivu și Andrei Băleanu. Horia Lovinescu a fost un sprijin formidabil, toți citați de Cristina Modreanu. Paul Everac, care a atacat-o cu violență, avea aceeași atitudine față de regizori, indiferent de gen, care contraziceau stilul sau gândirea sa artistică. Pentru Magda Bordeianu, era o luptă între generații, sprijinită de critici ca Dinu Kivu, George Banu și triada feminină de la revista „Teatrul”. Era o regie ce se afirma versus ideologi ca Paul Everac sau Radu Popescu, sprijin al Puterii oficiale.
O noțiune sau tactică este culpabilizarea regizorului, ilustrată printr-o replică din „Tango” de Mrozeck, pus în scenă de Radu Penciulescu la Teatrul Mic: „Pot să am ideile mele?”, întreabă un personaj, „de ce nu”, i se răspunde, „dacă sunt aceleași cu ale noastre”…
Balanța este apăsată când se vorbește de Dana Crivetz, persecutată de regimul comunist, protejată o vreme prin mariaje cu două nume importante în teatrul românesc, soție a lui Radu Beligan și apoi a lui Horia Lovinescu. În 1964, Dana Crivetz se fotografia în fața unui Hotel Hilton din San Francisco, în timp ce Gina Ionescu, disidentă adevărată, ieșită din închisoare în 1958, se pregătea să intre la Institutul de Teatru, mereu sub urmărire. Cristina Modreanu include portretul emoționant al Ginei Ionescu
