În fiecare an, pe măsură ce se apropie sărbătorile, România pare tot mai tăcută. Nu este liniștea aceea caldă a Ajunului, ci o absență greu de explicat. Lipsesc vocile copiilor, lipsesc colindele cântate cu emoție, lipsesc pașii grăbiți prin frig, din poartă în poartă sau din scară în scară. Ceva esențial se pierde, an după an, aproape fără să ne opunem.
De la colindul copilăriei la uși închise și tăcere
Nu cu mult timp în urmă, colindatul făcea parte firesc din viața orașelor mari. Copiii mergeau cu steaua, cu colindul, cu emoția primei uși deschise. Blocurile erau pline de glasuri, iar oamenii așteptau colindătorii ca pe un semn că sărbătoarea a început cu adevărat. Nu era vorba de bani sau de daruri, ci de un ritual al comunității, de o bucurie împărtășită.
Astăzi, în multe cartiere urbane, colindatul a devenit o raritate. Ușile se deschid greu, dacă se mai deschid. Copiii nu mai sunt încurajați să iasă, iar tradiția este percepută adesea ca ceva depășit sau incomod. În locul colindelor, rămâne o liniște artificială, întreruptă doar de lumini decorative și muzică de fundal.
Sărbători împrumutate, identitate abandonată
În același timp, sărbători care nu aparțin culturii românești câștigă teren rapid. Halloween-ul, cu decoruri, costume și ritualuri importate, devine tot mai prezent, mai ales în rândul copiilor. Ironia este dureroasă: mersul din ușă în ușă nu a dispărut, ci și-a pierdut sensul. În locul colindelor care purtau urări și simboluri, apar replici învățate mecanic și o sărbătoare fără rădăcini locale.
Nu este o condamnare a noului, ci o constatare. Când sărbătorile împrumutate ajung să înlocuiască tradițiile proprii, nu mai vorbim de diversitate culturală, ci de o renunțare tacită la identitate. Tradițiile nu dispar pentru că sunt vechi, ci pentru că nu mai sunt transmise.
Satul românesc, ultimul bastion care se fisurează
În mediul rural, tradițiile încă mai rezistă. Colindele se mai aud, Plugușorul și Sorcova încă mai au sens, iar comunitățile păstrează o formă de continuitate. Dar și aici schimbarea este vizibilă. Tinerii pleacă, satele se golesc, iar obiceiurile rămân pe umerii celor tot mai puțini.
De la an la an, grupurile de colindători sunt mai mici, traseele mai scurte, entuziasmul mai slab. Tradițiile supraviețuiesc, dar nu mai sunt vii în același mod. Ele sunt păstrate mai mult din datorie decât din firesc, iar acest lucru se simte.
O pierdere care nu se vede imediat
Dispariția tradițiilor nu produce șocuri imediate. Nu provoacă proteste și nu generează urgențe. Este o pierdere lentă, care se acumulează în timp. Odată cu ea se estompează legătura dintre generații, sentimentul de apartenență și memoria colectivă.
Colindul nu era doar un cântec. Era un mod prin care copiii învățau cine sunt, de unde vin și ce înseamnă să faci parte dintr-o comunitate. Când aceste lucruri dispar, rămâne un gol pe care niciun decor strălucitor nu îl poate umple.
Poate că nu mai putem întoarce lumea copilăriei noastre exact așa cum a fost. Dar încă putem decide dacă tradițiile rămân vii sau devin simple amintiri. Colindul moare doar atunci când nu mai este cântat. Iar tăcerea care îl înlocuiește spune, de fapt, foarte multe despre noi.
Citește și https://www.atlasnews.ro/corul-madrigal-concert-colinde-casa-mita-biciclista/
