Rahova. O explozie. Un bloc care se prăbușește peste viețile unor oameni simpli, care n-au cerut niciodată nimic altceva decât liniște și siguranță. Iar deasupra fumului, același cer greu, care parcă s-a săturat să privească mereu aceleași tragedii.
În România, moartea nu vine doar din neglijență. Vine din birocrație, din complicitate, dintr-un sistem care a învățat să-și ascundă rușinea sub dosare cu ștampile. În fiecare birou unde se semnează o autorizație „ca să fie”, se mai aprinde un fitil. În fiecare campanie în care se promit „reforme”, dar nu se schimbă nimic, se mai sapă o groapă pentru cineva care încă trăiește.
Cetațenii din Rahova nu sunt victimele gazului, ci ale nepăsării. Ale unei țări care nu mai are anticorpi pentru minciună și impostură. În România, tragediile nu mai șochează pe nimeni. Doar se adaugă pe o listă lungă, tăcută, a durerilor colective.
Și totuși, poate cel mai trist lucru e că am ajuns să scriem pamflete despre moarte. Să glumim amar despre dezastru, pentru că altfel n-am putea suporta.
Un pamflet trist, într-o țară bolnavă cronic, care își îngroapă nu doar morții, ci și speranța că într-o zi va fi altfel.
