Deputatul PSD Mihai Fifor afirmă că România se confruntă cu o nouă realitate geopolitică, iar Bucureștiul a făcut o pauză în a mai conta în politica externă. El susține că, în timp ce în jurul Mării Negre și în Orientul Mijlociu apar noi alianțe și formule de securitate, România își pierde influența în regiune din cauza lipsei unei direcții clare.
Analiza tratatului dintre Turcia, Arabia Saudită și Pakistan
Mihai Fifor își concentrează atenția asupra tratatului semnat recent la Mecca de Turcia, Arabia Saudită și Pakistan, considerând că această nouă configurație nu trebuie privită doar ca un act formal. Deputatul susține că România nu mai are greutatea pe care ar fi putut să o aibă în politica externă și critică schimbările frecvente ale direcției externe ale Bucureștiului.
„Vremurile în care România conta în Orientul Mijlociu sunt demult apuse. De fapt, România nu mai contează în politica externă mare de foarte multă vreme și, mai grav, pare că nici măcar nu ne mai străduim să mimăm înțelegerea jocurilor geostrategice care reașază lumea și trasează, chiar sub ochii noștri, noi linii de influență. România e pe nicăieri”, a afirmat Mihai Fifor.
Deputatul PSD susține că cei aflați la putere „s-au jucat ani la rândul cu șansa noastră de a mai conta”, iar schimbarea constantă a accentelor politicii externe a afectat poziția României în regiune.
„Bucureștiul s-a jucat ani la rândul cu nonșalanță cu șansa noastră de a mai conta. Superficiali până la neseriozitate, inconstanți, incapabili să construim și să urmărim consecvent obiective strategice pe termen lung, am schimbat accentele politicii externe de la un guvern la altul. Și, slavă Domnului, guverne am tot avut”, a declarat Fifor.
Potrivit social-democratului, această lipsă de consistență a dus la „diluarea până aproape de dispariție a relevanței României ca actor regional”.
Importanța relațiilor cu Turcia și Polonia
Mihai Fifor consideră că România ar fi trebuit să acorde o atenție mai mare relațiilor cu Turcia și Polonia, state esențiale pentru arhitectura de securitate din zona Mării Negre și pe Flancul Estic.
„În loc să-și consolideze sistematic relațiile cu Varșovia și Ankara și să înțeleagă că aici se află două dintre reperele esențiale ale oricărei construcții regionale serioase pe Flancul Estic și la Marea Neagră, Bucureștiul plutește într-o dulce derivă dâmbovițeană. O perpetuă pauză luată de la tot ceea ce ar fi putut însemna relevanță, inițiativă și greutate regională. De fapt, Bucureștiul a luat o pauză de la a conta. Lumea, din păcate, nu așteaptă. Istoria se scrie sub ochii noștri, într-o dinamică amețitoare”, a afirmat deputatul PSD.
Fifor a subliniat că Turcia reprezintă o putere militară majoră în NATO, controlează accesul prin strâmtori, are o industrie de apărare cu influență globală și că relația dintre București și Ankara ar fi trebuit să fie unul dintre pilonii strategici ai României la Marea Neagră, nu doar un complement al parteneriatului cu Statele Unite.
De asemenea, deputatul a menționat că relația cu Varșovia ar fi trebuit construită cu aceeași consecvență pe axa nord-sud a Flancului Estic, iar poziția geografică a României este una strategică, însă a fost tratată ca un simplu avantaj nevalorificat.
Contextul geopolitic al tratatului și implicațiile regionale
Deputatul PSD descrie tratatul semnat la Mecca ca o formulă de apărare reciprocă între Turcia, Arabia Saudită și Pakistan, care nu trebuie redus la o simplă „fotografie de familie” a lumii musulmane și nici la un „NATO islamic”. Potrivit lui Fifor, aceste state au interese și ambiții diferite, fiind unite de o nevoie pragmatică de securitate într-o lume în care vechile garanții nu mai sunt sigure.
Fifor identifică avantajele fiecărui stat în această alianță: Turcia contribuie cu forța militară și industria de apărare, Arabia Saudită cu resursele financiare și influența în lumea arabă și islamică, iar Pakistanul cu o armată numeroasă și arma nucleară.
Deputatul atrage atenția că Iranul nu face parte din această formulă, ceea ce conturează posibilitatea unui pol de putere independent de Teheran.
„Iar geopolitica nu se citește numai din comunicate, ci și din capacitățile pe care statele aleg să le pună împreună: puterea militară a Turciei, resursele Arabiei Saudite și capacitatea nucleară a Pakistanului alcătuiesc o realitate pe care Teheranul nu o poate ignora. Cu atât mai mult dacă formula se va deschide în timp și către alte state importante, precum Egiptul”, a explicat Mihai Fifor.
El a precizat și legătura acestei formule cu Israelul, afirmând că prezența Turciei, Arabiei Saudite și Pakistanului modifică balanța regională și complică perspectiva unei ordini construite exclusiv în jurul axei Washington–Israel.
Arabia Saudită, prin această strategie, arată că securitatea sa nu va depinde exclusiv de relația cu Israelul sau de tutela americană.
Relația dintre Arabia Saudită și Statele Unite și schimbările în securitatea globală
Mihai Fifor a discutat și despre relația dintre Arabia Saudită și Statele Unite, amintind atacurile din 2019 asupra instalațiilor petroliere saudite de la Abqaiq și Khurais. Atunci, Washingtonul a acuzat Iranul, iar fostul secretar de stat Mike Pompeo a catalogat atacul drept un „act de război”, însă nu a urmat o ripostă militară americană.
„Arabia Saudită a primit o lecție dură încă în 2019, în primul mandat Trump, când drone și rachete au lovit instalațiile petroliere de la Abqaiq și Khurais, scoțând temporar din producție aproape jumătate din producția saudită de petrol. Washingtonul a acuzat Iranul, Mike Pompeo a vorbit despre un «act de război», dar riposta militară americană împotriva Iranului nu a venit”, a spus Fifor.
Deputatul a subliniat că acest episod a evidențiat diferența dintre existența unei garanții de securitate și certitudinea că aceasta va fi pusă în practică.
Potrivit lui Fifor, Arabia Saudită nu renunță la relația cu Statele Unite, însă își dezvoltă simultan relații cu alte centre de putere, precum China, Rusia, Pakistan și Turcia, și s-a reconciliat cu Iranul prin medierea Beijingului.
Schimbările în ordinea internațională și implicațiile pentru România
Mihai Fifor afirmă că evoluțiile din Orientul Mijlociu reflectă o schimbare mai amplă a ordinii internaționale, marcată de sfârșitul lumii unipolare. El arată că puterea militară și credibilitatea unei garanții de securitate nu sunt același lucru și că garanția valorează în funcție de percepția aliatului în momentul în care are nevoie de ea.
„Nu asistăm la nașterea unei lumi antiamericane, ci la sfârșitul confortului lumii unipolare. Multipolaritatea nu înseamnă că fiecare stat își alege disciplinat tabăra americană sau chineză, ci tocmai contrariul: poți fi
