Turbonimic aplicat prin plic
Mark Racz, Un sport care nu există, Dezarticulat books, colecția „black label“, București, 2025, 120 p.
Proza scurtă reprezintă un bun indicator pentru a observa câteva dintre dinamica câmpului literar românesc postdouămiist. Până nu demult, vocile noi din proza scurtă erau asociate cu școlile de creative writing. S-au purtat dezbateri prelungite pe această temă; unii au criticat faptul că aceste școli sunt doar spații pentru hobby-urile unor corporatiști aflați la limita burnout-ului și că nu influențează scena literară actuală. Cenaclierii nostalgici după efervescența cenaclurilor de sfârșit de ani ’80 erau sceptici față de ideea că amatori fără muză și har pot încerca să scrie.
După apariția primilor autori proveniți de pe băncile școlilor Iaru și Chivu, reacțiile critice nu s-au schimbat prea mult, dar s-au ajustat criteriile prin care erau judecate cărțile debutanților. Au apărut comentarii de genul: „da, pot apărea și cărți decente din școlile de creative writing, dar se simte maniera, metoda. Sunt făcute, nu simțite“ și alte clișee similare, care conțin un sâmbure de adevăr, dar nu se aplică în toate cazurile. Ceea ce cred că au adus aceste cursuri susținute de Marius Chivu și Florin Iaru sunt beneficii importante. În primul rând, au creat o zonă medie de scriitori capabili să livreze cărți decente, fără excelență tematică sau tehnică, o zonă care a lipsit mult timp din câmpul literar românesc, stabilizând astfel nivelul valoric din ultimii ani.
În al doilea rând, aceste cursuri au coborât figura scriitorului de pe piedestalul asocierii cu genialitatea și au oferit șansa unor persoane fără studii în Filologie să-și publice cărți decente, sub îndrumarea unor autori experimentați, unii consolidându-și astfel o carieră consistentă.
De ce această introducere amplă? Pentru că se remarcă deja o schimbare în peisajul debutanților de proză scurtă. Școlile de creative writing par să fi început să obosească. Numărul autorilor proveniți de acolo a scăzut, iar cărțile lor, cu câteva excepții, perpetuează aceleași teme și mijloace expresive, într-o manieră destul de plictisitoare. Noua direcție vine din mediul online, din fostele bloguri mutate în postări critice, ironice și glumețe pe Facebook, unde creatorii reacționează la evenimente și produse culturale într-un mod mai ieșit din comun. Mark Racz este unul dintre acești autori, reunind aceste resurse într-un volum subțirel de proze scurte, Un sport care nu există, care invită la reflecție.
Într-un articol de recomandări pentru Gaudeamus 2025, redacția Matca îl menționa pe Racz astfel: „Poate din cauza ego prozei poliromâniste, poate din cauza autoficțiunii și ‹‹mișcării›› New Sincerity, satira a ajuns o raritate prin proza locală. A trebuit, recent, să-i explic unui amic scriitor că satira nu se reduce la glume pe seama clasei muncitoare. În orice caz, Racz reintroduce satira ‹‹la noi›› (când om fi uitat de Caragiale, doamne!), motiv suficient pentru care să-i încercăm volumul de proze scurte“.
Comentariul despre satira este corect; deseori satira este confundată cu umorul tip Divertis, ceea ce este o interpretare greșită. Nu sunt de acord cu alte afirmații. Deși colecția „ego proză“ a fost asociată cu proza confesivă subiectivă și minimalism biografist, aceasta se află de câțiva ani în declin. Chiar în cadrul acestei colecții au existat autori care au mizat pe umor și satiră, cum este debutul lui Codruț Baciu cu Împărăția cerului și a eclerului.
Nu cred că Racz face în totalitate satiră; deși există elemente clare în această direcție, multe pasaje conțin un umor temperat, care lasă loc unor observații sociale seci și rigide, în contrast cu momentele explozive comic. Nu consider că reintroduce satira în literatura noastră, iar remarca despre Caragiale ca exponent al genului este o înțelegere oarecum superficială, reducându-l aproape exclusiv la satira împotriva micului burghez adunat în berărie.
Umorul lui Mark Racz este inteligent, uneori enervant, alteori sclipitor. Este un prozator care, dacă va continua să scrie, va impune o nișă pe care alți autori sunt aproape să o ocupe. Menționez aici că aștept cu interes debutul lui Dan Panaet, aflat în pregătire. Deși se vorbește despre latura satirică a prozelor lui Racz, textele nu sunt ușor de citit. Cele 100 de pagini nu pot fi parcurse într-o pauză de cafea. Stilul său este dens, cu schimbări bruște de perspectivă. Fiecare povestire pare alcătuită dintr-o succesiune de momente narative independente, care pot distrage cititorul. Această manieră este interesantă, dar în anumite cazuri nu controlează suficient aceste flash fiction-uri. De exemplu, ultima proză, Nu muri pentru marmura altuia, care are la bază un scenariu, conform unui interviu al autorului, este bine construită pe alocuri, dar inegală și dificil de urmărit.
Fiecare povestire are un centru urban ca spațiu de referință. Racz conturează personajele în funcție de indicele spațial, evitând clișeele legate de specificul local. Oamenii nu sunt portretizați mai încet pentru că sunt din Cluj sau ardeleni, ci prin prisma perspectivelor ideologice, statutului economic și raportării la evenimentele sociale, care dau identitate spațiului.
Primele trei proze îl au ca personaj central pe Tiberiu Mavrodolu, un tip emblematic pentru un anumit comportament din mediul academic: absolvent cu relații, conservator, care își construiește cariera prin articole științifice din care a citit doar abstractul și pe care le citează frecvent. Profesor la Filologie, la UBB, este un prototip care evidențiază ipocrizia din comunitatea academică. Racz evită o satiră superficială, transformându-l pe Mavrodolu într-un personaj credibil, cu umbră și sclipiri de lumină, iar grotescul este prezent în doza potrivită.
Proza Metru Curb este una dintre cele mai reușite. Este o schiță distopică cu accente SF care abordează stereotipurile legate de corporalitate, în special greutatea de a fi supraponderal și prejudecățile sociale aferente. Racz imaginează o societate în care oamenii sunt „trași prin inel“ și procesul de slăbire este instituționalizat prin lege, cu stări-limită și transformări asemănătoare rinocerizării. În final apare Metru Curb, singurul personaj căruia i se permite să fie gras, iar umorul este de cea mai bună calitate.
Apărătorii Clujului îl descriu pe Funari în miniatură, care încearcă să păstreze puritatea neaoșă a Clujului față de imigranți. Ritmul acestei povestiri amintește de Călătoriile lui Gulliver cu accent ardelenesc, fiind pus în slujba unei teme sociale importante.
Mark Racz a fost printre primele voci publice care a criticat ferm
