Distanța dintre iluzia puterii și realitatea acesteia este reflectată în cazul lui Ayatollah Khamenei și al lui Donald Trump.
Trump se află pe punctul de a se alătura unui număr foarte mic de președinți americani care au reușit să schimbe lumea. Khamenei, pe de altă parte, este la limita abisului istoric rezervat fanaticilor criminali. Dacă Trump îl va împinge pe Khamenei peste acel prag, locul său în istorie va fi asigurat, având în vedere că va reda libertatea poporului persan.
Crezul în puterea nelimitată a unui guvern totalitar de a se menține și de a-și proteja conducătorii este o concepție periculoasă, așa cum au descoperit Bashar al-Assad din Siria și Nicolas Maduro din Venezuela. Este posibil ca Ayatollah Khamenei să se confrunte cu aceeași realitate dură: niciun guvern, oricât de nemilos, nu poate rezista zeci sau sute de ani în fața unei populații resentimente.
Nici măcar conducătorii Romei, în perioada de apogeu a împăraților, nu aveau garanția unei puteri fără sfârșit. Uniunea Sovietică, care deținea atât arme nucleare, cât și un serviciu de securitate omniprezent, a supraviețuit doar din 1922 până în 1991.
Familia Assad a preluat puterea în 1971, când Hafez al-Assad și-a consolidat controlul asupra Siriei și a păstrat această putere până în decembrie 2024, când fiul său și alți membri ai familiei au fost obligați să fugă în Rusia. „Papa Doc” Duvalier a deținut puterea în Haiti din 1957 până la moartea sa în 1971, fiind succedat de fiul său, Jean-Claude Duvalier, cunoscut sub numele de „Baby Doc”, care a fost forțat să fugă în februarie 1986.
Hugo Chavez a încercat să câștige puterea printr-un puci în Venezuela în 1992, a eșuat, dar a obținut puterea în 1999, pe care nu a cedat-o până la moartea sa, când Nicolas Maduro a preluat controlul asupra statului polițienesc până în această lună, când armata americană a asistat autoritățile de aplicare a legii din SUA, la ordinele lui Trump, pentru a-l elimina pe Maduro, trimițându-l într-o celulă din New York.
Guvernul american durează deoarece se bazează pe consimțământul celor guvernați. Orice entitate politică care nu dispune de acest consimțământ beneficiază, în cel mai bun caz, de un control precar, punctat de tentative de răscoale ale unei populații dornice de libertate și prosperitate.
Asistăm, în timp real, la a treia încercare a poporului iranian de a scăpa de sub jugul „Republicii Islamice Iran”, impusă de fanaticul Khomeini în 1979, care a supus poporul iranian timp de decenii. Khomeini l-a înlăturat pe șahul Iranului în 1979, iar acum fiul acestuia ar putea reveni ca monarh constituțional pentru a-l înlocui pe succesorul său ales de Khomeini, Ayatollahul Ali Khamenei. Acest ayatollah este la fel de nemilos ca predecesorul său, iar sute de oameni sunt uciși de slugile sale într-o încercare disperată de a menține controlul asupra kleptocrației lor. Totuși, iranienii s-au confruntat cu distrugerea economiilor lor, cu apă potabilă poluată și cu întreruperi repetate de curent electric. Țara este în colaps, iar, umiliți de puterea aeriană și de rachetele israeliene și americane de vara trecută, oamenii au început a treia săptămână de proteste masive.
Dacă SUA sau statul evreu oferă ultimul impuls, poporul persan, mai vechi decât creștinismul cu 500 de ani, va renaște și își va recăpăta locul printre marile civilizații ale planetei.
Chiar și în condițiile în care mullahii și trupele lor de șoc din Corpul Gărzii Revoluționare Islamice trag în mod haotic în mulțimi de sute de mii de oameni, dictatura lui Miguel Díaz-Canel din Cuba, succesorul lui Fidel și Raul Castro, pare instabilă. La fel ca în Venezuela, Siria și Uniunea Sovietică înaintea lor, regimul cubanez se bazează pe iluzia permanenței. Însă, oamenii lor nu pot mânca iluzii sau bea fantezii.
De trei ori înainte, tiranii din Iran s-au confruntat cu provocări serioase la adresa puterii lor, dar de fiecare dată — la sfârșitul anilor ’90, în timpul mișcării verzi din 2009 și în 2022, cu mișcarea femeilor din Iran, cunoscută sub numele de „Femeie, Viață, Libertate” — puterea ayatollahilor a fost contestată, dar acele provocări nu au beneficiat de niciun sprijin, nici măcar de cuvinte încurajatoare, din partea președinților americani de atunci. Ayatollahul Khomeini a preluat puterea în timpul mandatului lui Jimmy Carter, iar Khamenei și-a menținut puterea în timpul revoluțiilor ratate care au avut loc sub Bill Clinton, Barack Obama și Joe Biden.
În această convulsie actuală din Iran, Donald Trump a fost un susținător vocal al poporului iranian care caută libertatea. La fel ca în cazul lui Maduro, Trump i-a adresat numeroase avertismente lui Khamenei. La fel ca Maduro, Khamenei a răspuns cu ironie la mesajele președintelui Statelor Unite. Ayatollahul a întrerupt, de asemenea, serviciile de internet și celulare ale țării și a ordonat slugilor sale să deschidă focul.
Va funcționa din nou? Nimeni nu știe. Tot ce știm este că un popor reprimat nu poate fi ținut la pământ pentru totdeauna. Iar președinții care contribuie la eliberarea lor câștigă aplauze și respect din partea istoriei.
