România trăiește zilele acestea o rușine pe care autoritățile încearcă s-o acopere cu declarații. O țară europeană, în 2025, rămâne fără apă potabilă pe suprafețe întregi, iar instituțiile responsabile par surprinse. Ca și cum fisurile nu s-ar fi format în ani de nepăsare, mandat după mandat, sub ochii celor care au preferat să numere voturi în loc să repare conducte.
Criza apei din Argeș și Prahova nu este o „situație neprevăzută”. Este factura finală a unei administrații care a trăit din improvizații, contracte politice și pase de responsabilitate. O administrație care a devenit expertă nu în soluții, ci în justificări. Iar când apa se oprește, nu se oprește doar un serviciu public. Se oprește încrederea. Se oprește speranța că statul își amintește că există cetățeni, nu doar campanii.
România seamănă tot mai mult cu lumea din Idiocracy: nu prin comedie, ci prin absurd. Filmul era o satiră, un avertisment despre ce se întâmplă atunci când incompetența devine normă, iar responsabilitatea se evaporă ca apa din rezervoarele țării. Acolo, deciziile proaste se multiplicau pentru că nimănui nu îi păsa suficient să gândească în viitor. Aici, deciziile proaste se multiplică pentru că prea mulți sunt ocupați cu jocurile politice, nu cu infrastructura care ține oamenii în viață.
Românii nu cer miracole. Cer apă. Cer funcționalitate. Cer ca statul să nu fie o scenă pe care se joacă, la nesfârșit, aceeași farsă despre „vom analiza”, „vom verifica”, „vom găsi vinovații”. Oamenii umblă cu bidoanele la izvoare în timp ce politicienii se luptă pentru declarații avantajoase, pentru poziții, pentru imagine. O țară întreagă stă la coadă la apă, dar guvernarea stă la coadă la oportunitate.
Și mai grav decât avariile sunt explicațiile. Tonul superior, tehnic, rece. Tăcerea vinovaților. Reflexul instituțional de a minimaliza orice dezastru până devine imposibil de ascuns. În România, catastrofele administrative nu vin niciodată singure. Vin în cascadă, pentru că sunt construite pe aceeași fundație: neglijare, lipsă de viziune, conducere ocupată cu bătălii care nu au nicio legătură cu nevoile reale ale oamenilor.
Criza apei nu este doar despre apă. Este despre ruptură. Despre o societate care simte, încet și dureros, că statul nu mai știe să țină nici măcar lucrurile de bază. Despre un prezent care arată ca o proiecție întunecată a filmului Idiocracy, în care prostia și nepăsarea nu mai sunt satire, ci politici publice.
O țară se poate regenera din orice, atâta timp cât are voință. Dar România riscă să devină locul în care nu se rupe doar o conductă — se rupe legătura dintre cetățeni și instituții. Iar când apa se pierde, pierdem cu toții ceva mai profund: sentimentul că suntem protejați, respectați, incluși.
România nu e condamnată, dar e avertizată. Iar avertismentul sună sec, metalic, ca o țeavă care se sparge după ani de promisiuni.
