În dimineața în care Washingtonul a publicat noua Strategie de Securitate, cancelariile europene au reacționat ca după o lovitură neașteptată. Nu pentru că documentul administrației Trump ar fi adus un concept nou — semnalele existau de ani buni — ci pentru că, pentru prima dată, tonul american renunța la politețe.
„Europa se confruntă cu dispariția civilizației”, notează strategia.
E un verdict pe care niciun președinte american nu l-a formulat vreodată atât de sec.
Și în timp ce Parisul, Berlinul și Bruxellesul se grăbesc să transmită mesaje de „continuitate” și „parteneriat”, o realitate se instalează ca o umbră peste tot continentul: Statele Unite nu mai vor să fie garanția automată a securității europene.
Pentru România, vestea nu vine ca un șoc, ci ca o confirmare a unui adevăr pe care politica internă îl evită de ani de zile.
O Europă care vorbește tot mai tare și poate tot mai puțin
Pe culoarele instituțiilor europene, reacțiile la strategia americană oscilează între îngrijorare și negare. Se invocă solidaritatea, capacitățile comune, „progresul făcut în ultimii ani”. Dar cifrele, liniile de producție, bugetele și raportările militare spun altceva.
Europa este un gigant economic cu instinct militar atrofiat.
Un continent obișnuit să negocieze, nu să se apere.
Iar România, prinsă la marginea acestui conglomerat fragil, a mizat totul pe o stabilitate pe care nimeni nu o mai garantează.
La București, liniște. Periculos de multă liniște.
În timp ce capitalele europene au reacționat alert, Bucureștiul a rămas într-o tăcere care spune mai multe decât orice declarație.
Niciun mesaj clar.
Niciun plan anunțat.
Nicio strategie comunicată.
Doar obișnuita promisiune vagă că „România își menține angajamentele”.
Însă problema nu mai este dacă România își menține angajamentele.
Întrebarea care ar trebui pusă este: cine mai are nevoie de ele?
Pentru că lumea în care România s-a obișnuit să existe se schimbă cu o viteză pe care clasa politică nu o poate urmări.
Diplomația românească intră în cea mai grea epocă fără instrumente și fără actori
Pe fondul rupturii transatlantice, România ajunge în fața celei mai importante recalibrări strategice din ultimii 30 de ani. Dar vine nepregătită. Fără negociatori vizibili, fără oameni cu autoritate în marile capitale, fără o voce care să conteze într-o discuție în care toate statele caută să se repoziționeze.
În timp ce Polonia își consolidează armata și greutatea regională, iar Ungaria își negociază individual relațiile cu Washingtonul și Moscova, Bucureștiul se prezintă cu o diplomație obosită, încă rămasă la nivelul „participării”, nu al „influenței”.
În această poveste, România nu a fost niciodată protagonist.
Dar acum riscă să nu mai fie nici măcar un personaj secundar — ci doar decor.
Trump spune lucrurilor pe nume, iar Europa se preface că nu aude
Când președintele american afirmă:
„Nu vom proteja țări care refuză să se protejeze singure”,
ecoul se simte cel mai puternic în statele de frontieră. Este replica dintr-un film în care actorii principali nu mai joacă drama altora.
Iar România, plasată exact pe linia de fractură, descoperă că nu are nici cascadori, nici dubluri, nici scenariu alternativ.
Ce avem este o țară cu un potențial strategic enorm, dar condusă de lideri care nu au construit nimic din ce ar fi trebuit construit pentru un astfel de moment.
Povestea României în 2025: o țară importantă, tratată ca nesemnificativă
România intră în noua eră geopolitică fără viziune, fără resurse de influență și fără oameni care să înțeleagă cum funcționează mecanismele puterii.
Suntem o țară cu o poziție esențială, dar cu o voce aproape inaudibilă.
Un stat la marginea unui continent vulnerabil, care nu-și poate permite slăbiciunea pe care o afișează.
Când marile puteri își redesenează strategiile, tăcerea devine un handicap.
Iar România tace de prea mult timp.
Finalul narativ: lumea se reașază. România nu are scaun la masă.
Editorial vorbind, acesta este adevărul crud:
în timp ce SUA se desprind de Europa, iar Europa își caută identitatea strategică, România stă între două lumi care se îndepărtează și nu ține de nicio parte cu forța necesară.
Nu există tragedie mai mare pentru un stat decât să conteze prin geografie și să dispară prin leadership.
Iar povestea aceasta este departe de a se fi încheiat.
