Soarele negru, o analiză a subiectului aflat în tranziție
În debutul romanului Soarele Negru există un moment care funcționează ca un vis inaugural, asemenea celor pe care un pacient le aduce în analiză, fără să realizeze că și-a dezvăluit întreaga structură psihică în fața ascultătorului: un bărbat aproape dezbrăcat, agățat de un baobab străvechi, levitând deasupra unui grup de lei care stau la poalele copacului.
Imaginea este atât de puternică încât un analist ar păstra tăcerea mult timp după ce a auzit-o. Totul este deja spus: un subiect suspendat între viață și moarte, care nu poate atinge pământul fără a fi sfâșiat, un copac-mamă ca ultim adăpost și animale-tată care veghează, dar și amenință. Naratorul ne spune că s-a instalat rigor mortis, dar eroul nu cade. El rămâne acolo, într-o catatonie sublimă, între lumi. Romanul, de 460 de pagini, este o încercare a acestui trup suspendat de a se desprinde, de a cădea sau de a zbura – lucru pe care îl va descoperi doar la final.
Privind naratorul – Gheorghe Ibrahim Abdallah, cunoscut și ca Gigi, Ibra, Satană, Omul-Negru – ca pe un pacient în analiză, primul lucru care atrage atenția este multiplicarea numelor. Un subiect care nu știe cum se numește, care primește identități succesive de la ceilalți, fiecare reflectând o relație de putere, o umilință sau o tentativă de dominare. Numele devine o rană: Gheorghe provine din tradiția ortodoxă a mamei, Ibrahim din credința musulmană a bunicului patern, Abdallah este semnătura tatălui african care a plecat. „Gigi” este diminutivul românesc care estompează diferența, „Ibra” o reintroduce, iar „Satană” este porecla din redacție care transformă stigma rasială într-o glumă masculină. Niciun nume nu corespunde cu subiectul. Fiecare este un veșmânt oferit de celălalt, iar sub toate aceste straturi, pacientul rămâne gol, asemenea bărbatului suspendat de baobab.
Autorul construiește un roman al tranziției psihice, acel interval în care un subiect părăsește o identitate fără a fi construit încă una nouă. Naratorul poate reprezenta orice persoană care a trecut prin tranziția românească postcomunistă, o figură emblematică a unei generații ce a trebuit să asimileze mai multe tranziții simultane, pentru care nu exista un aparat psihic pregătit. Tranziția de la comunism la capitalism, de la izolare la deschidere, de la identitate impusă la identitate construită și de la o economie a supraviețuirii la una a dorinței. Oameni care au crescut într-o lume și s-au trezit în alta, fără ca nimeni să le explice că lumea veche a murit și că ei poartă în interior cadavrul ei.
Etnopsihanaliza, așa cum a fost concepută de Georges Devereux și dezvoltată de Mario Erdheim, pleacă de la premisa că psihicul individual și cultura nu sunt entități separate care se influențează, ci fețe ale aceleiași realități. Nevroză individuală poate fi diagnosticată doar prin ascultarea suferințelor personale. România postcomunistă reprezintă materia din care este construit psihicul naratorului: o țară fără identitate clară, un subiect fără nume, ambele bântuite de fantome pe care refuză să le recunoască. Bucureștiul – orașul în care locuiește – este un corp bolnav, care transpiră, miroase și se descompune sub un soare al ciumei. Naratorul este un organ al acestui corp-oraș, care încearcă disperat să proceseze ceea ce corpul în ansamblu nu poate. Tranziția politică – prăbușirea regimului, privatizarea sălbatică, mineriadele, „Circul Foamei”, aurolacii, canalele – devine peisajul exterior al unei catastrofe interioare.
Tatăl-fantomă: Diallo și obiectul pierdut
Diallo reprezintă în dinamica libidinală a romanului obiectul primar pierdut, un element de intensitate aproape mitologică, pe care naratorul îl investește cu o energie ce oscilează între idealizare și abandonul speranței. Este descris „ca un leu negru care străbătea pământul și-și împrăștia sămânța, lăsând în urma lui pui de leu răniți pentru restul vieții”. Această formulare, parte a poeticii naratorului, relevă, de fapt, structura profundă a relației cu tatăl: Diallo este un animal totemic și un principiu vital manifestat prin abandon. Sămânța pe care o lasă este rana însăși. A fi fiul lui Diallo înseamnă a avea vitalitate și, în același timp, a fi orfan.
Plecarea lui Diallo din România, în primăvara anului 1989, cu câteva luni înainte de Revoluție, funcționează în psihicul naratorului ca o prăbușire simultană a două ordini: familia și politica. Dispariția tatălui coincide cu prăbușirea regimului, iar ceea ce rămâne în urma ambelor este un vid de neînlocuit. Scrisoarea prin care Diallo informează pe Smara că a cunoscut pe altcineva în Regatul Unit este descrisă de narator ca „o bilă incandescentă sau una înghețată, dezgropată din inima unui continent rece”. Oscilația este evidentă: bila este fierbinte și înghețată în același timp, iar continentul este atât patria tatălui (Africa), cât și psihicul fiului (înghețat de durere). Obiectul pierdut nu poate fi integrat sau expulzat, rămâne încapsulat, asemenea unui „bloc de gheață”, expresie folosită explicit de narator, indicând un mecanism psihic clasic.
Mai complicată este situația, deoarece Diallo, în povestirea propriei vieți, reproduce dinamica rupturii de tată. Fiul lui Ibrahim, care l-a alipit milițiilor președintelui Ahidjo, Diallo a fugit din tribul patern, din partidul comunist camerunez, din țara sa. A repudiat umbra tatălui – credința musulmană, supunerea față de autoritate, brutalitatea – pentru ca apoi să o reproducă: a plecat din România așa cum fugise din Camerun, lăsând în urmă un copil care va petrece viața încercând să descifreze un mesaj indescifrabil. Când naratorul spune, spre final, că încă îl visează pe Diallo bătrân, cu barba albă, care îl privește tăcut, descrie ceea ce psihanaliza numește obiectul intern mut – acea prezență din psihic care ocupă un loc imens, dar refuză comunicarea. Mesajul „pe care îl voi mesteca mulți ani de acum cu dinții mei tociți” este o descriere a ruminației melancolice: subiectul nu poate digera pierderea, mestecă la nesfârșit fără să extragă hrană.
Prietenia lui Diallo cu scriitorul W.G. Sebald – reală sau fictivă, pentru că suntem în spațiul transferului – adaugă o nouă dimensiune obiectului-tată. Sebald, prozator al ruinelor istoriei moderne și al reziduurilor arhitecturale, devine pentru Diallo un substitut patern: un european melancolic care, spre deosebire de tatăl biologic, ascultă. Cei doi se leagă prin ceea ce naratorul numește sursa melancoliei comune. Tatăl și mentorul spiritual
