Secolul XX a fost un hemocataclism, un secol în care omenirea s-a autodistrus cu o eficiență industrială. Al Doilea Război Mondial a lăsat în urmă aproximativ 66 de milioane de morți, primul Război Mondial, 15 milioane, războiul din Vietnam, peste 4 milioane, războiul civil chinez, 7 milioane, războiul civil rus, 9 milioane, expulzarea germanilor din Europa de Est, peste 2 milioane, genocidul din Rwanda, un milion. Istoricul Matthew White, în The Great Big Book of Horrible Things, estimează că doar secolul trecut a costat omenirea aproximativ 150 de milioane de vieți. Nu vorbim despre cifre, vorbim despre absențe și despre generații șterse.
Și totuși, după 1945, Europa a intrat într-o perioadă rară de pace. A fost reconstruită prin Planul Marshall, a creat instituții comune, a transformat dușmani istorici în parteneri. A fost poate cel mai ambițios proiect de cooperare umană. Iar noi, generațiile care nu au cunoscut războiul direct, trăim astăzi protejați de acele decizii. Paradoxal, tocmai această pace ne-a făcut să uităm cât de fragilă este.
Nemulțumirea a devenit starea noastră de bază. Nu este rea în sine, căci nemulțumirea a dus la Revoluția Industrială, la drepturi civile, la progres. Dar astăzi ea se revarsă peste tot: în trafic, în discurs politic, în spațiul online. Când nemulțumirea nu mai are direcție, devine furie.
Istoria ne arată că fundamentalismul apare exact în aceste momente. După Tratatul de la Versailles, Germania învinsă a fost umilită economic și social, care a creat contextul perfect pentru ascensiunea nazismului. După prăbușirea Imperiului Otoman, Orientul Mijlociu a fost redesenat artificial, așa au apărut semințele conflictelor de azi. După destrămarea URSS, milioane de oameni și-au pierdut reperele și extremismul a găsit teren fertil.
Fundamentalismul este o reacție extremă la pierderea identității și a controlului. Este o ideologie rigidă care respinge nuanța, dialogul și compromisul, oferind în schimb certitudini simple și dușmani clari. Este răspunsul disperat al celor care nu se mai simt văzuți.
Așa cum viața a apărut în condiții imposibil de recreat, la fel și genocidul are nevoie de condiții speciale: propagandă, dezumanizare, frică. Germania nazistă a numit evreii „paraziți”,Rwanda populația Tutsi era numită „gândaci”. Imperiul Otoman a vorbit despre „trădători” în cazul armenilor. Când un om nu mai este om, moartea lui devine acceptabilă.
Spunem că vrem pace, dar o tratăm ca pe un lux. În antichitate luptam pentru hrană, în Evul Mediu pentru pământ, iar în secolul XX pentru ideologii. Astăzi pentru influență, resurse, putere geopolitică și mereu există o justificare „nobilă”.
Suntem emoționați doar când tragedia este aproape. Ucraina ne-a cutremurat, Yemenul nu, Siria ne-a obosit, iar Sudanul nu apare în feed. Compasiunea are rază limitată de acțiune.
Este Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului. Ultimii supraviețuitori dispar și nu vor mai fi martori oculari. Rămâne întrebarea: ce facem cu memoria lor?
Încă nu privim omul ca pe un membru al aceleiași specii. Îl clasificăm după culoare, religie, IQ, națiune. Spunem că suntem toleranți, dar doar până la granița confortului nostru.
Cum oprim acest mecanism vechi de mii de ani?
Cum facem oamenii să înțeleagă că suntem variații ale aceleiași specii, diferite, dar egale?
Poate nu prin legi, cu siguranță nu prin discursuri, ci prin educație, prin limbaj, prin refuzul de a dezumaniza orice alt om.
Pentru că istoria ne-a arătat deja unde duce asta.
Și nu ne mai putem permite să spunem că „n-am știut”.
Citește și:
