Redescoperirea lui Ștefan Bertalan în actualitatea lumii contemporane
Retrospectiva „În ritmul lumii”, deschisă la Muzeul de Artă Recentă din București până pe 3 mai, readuce în prim-plan una dintre figurile definitorii ale neoavangardei românești, artistul Ștefan Bertalan.
Expoziția, organizată de MARe în colaborare cu Fundația Art Encounters din Timișoara și Galeria Esther Schipper din Berlin, continuă un proiect început anul trecut la Timișoara și propune cea mai amplă prezentare de până acum a creației artistului.
Cofondator al grupurilor 111 și Sigma, Bertalan a influențat decisiv direcția experimentală a artei românești din anii 1960–1970. Interesat de bionică, interdisciplinaritate și de conexiunea artei cu știința, el a abordat arta ca pe o formă de cercetare. Reflectările sale asupra fenomenelor naturale și relației dintre microcosmos și macrocosmos relevă o gândire preocupată de legătura omului cu mediul său.
După o perioadă de efervescență creativă și deschidere, anii ’80 au adus o ruptură dificilă. Îndepărtat din învățământ din motive politice și nevoit să emigreze în Germania, Bertalan a traversat o etapă marcată de izolare, anxietate și boală. În această perioadă apar în lucrările sale imagini tulburătoare, autoportrete fragmentate și forme organice ce par să se dezvolte în întuneric, precum „cartofii”, care au devenit simboluri ale unei lumi subterane, din pivnița societății.
Expoziția este curatoriată de Bernard Blistène, fost director al Musée National d’Art Moderne – Centre Pompidou Paris între 2013 și 2021, actualmente director onorific. Într-un interviu realizat cu câteva zile înainte de vernisaj, acesta a discutat despre opera lui Bertalan, relevanța acesteia în prezent și modul în care a fost concepută retrospectiva.
Întrebat despre momentul în care a apărut această retrospectivă și diferențele față de versiunea din Timișoara, Blistène a explicat că este dificil de stabilit un moment „potrivit” pentru o retrospectivă. Proiectul a luat naștere în urmă cu câțiva ani, într-o discuție cu Ovidiu Șandor și Ami Barak, care lucrau deja pe scena artistică locală. Inițial, curatorul nu cunoștea aproape nimic despre Bertalan, dar, după ce a studiat lucrările din arhiva și colecția Galeriei Esther Schipper de la Berlin, a realizat potențialul proiectului. L-a impresionat combinația dintre lucrările timpurii, formale și raționale, axate pe geometrie și dialogul cu știința, și cele târzii, mult mai personale. Parcursul artistului este surprinzător, plecând de la formalism și ajungând la o relație profundă cu natura.
Referitor la diferențele dintre expozițiile din Timișoara și București, a menționat că spațiul influențează inevitabil o expoziție. La Timișoara, organizarea era mai liniară, în timp ce arhitectura Muzeului de Artă Recentă din București a impus o narațiune diferită, mai teatrală. Deși lista lucrărilor rămâne în mare parte aceeași, la București a fost adăugată o secțiune dedicată grupului Sigma, pentru a evidenția relațiile dintre Bertalan, Flondor, Cotoșman, Tulcan și alții, precum și instalația Multivision, una dintre primele de acest tip realizate în România.
Despre tensiunea dintre simplitatea copilăriei petrecute la țară și complexitatea operei sale, curatorul a confirmat această dualitate. Relația directă cu natura, formată în mediul rural simplu, a rămas permanentă în creația lui Bertalan. Totuși, viața sa a fost marcată de un context politic dur, iar plecarea în Germania nu i-a facilitat integrarea în scena artistică internațională, trăind o perioadă dificilă, izolată, fără posibilitatea de a-și dezvolta pe deplin proiectele. La revenirea în țară, situația nu s-a simplificat, iar sprijinul unor prieteni a fost esențial în această perioadă marcată de boală și fragilitate. Desenele din ultimii ani reflectă disperarea, dar și limitele fizice cu care s-a confruntat, spațiile goale de pe hârtie ilustrând imposibilitatea de a-și folosi o parte a corpului. Aceste lucrări capătă forma unui jurnal al ultimilor ani de viață.
Blistène a subliniat că, inițial, în opera lui se simțea o așteptare și poate o utopie, dar viața lui a fost marcată de presiunea și teroarea istoriei României din acea perioadă. Un episod semnificativ este invitația la Bienala de la Veneția, când, foarte bolnav, Bertalan a preferat să privească lumina pe apă, afirmând: „Sînt un visător, sînt un outsider. Aparțin unei țări care nu are nimic de-a face cu locul în care ne aflăm acum. Știu asta. Și am încercat să transform acest handicap într-o forță.“
Un moment esențial în înțelegerea operei și modului său de a percepe viața este proiectul în care a trăit 130 de zile alături de o floarea-soarelui, de la germinare până la moarte. Alegerea florii este simbolică, ea reprezentând lumină, bucurie și soare, dar și simplitate. Acest gest exprimă acceptarea ritmului natural al lucrurilor și o atitudine de observator al naturii, aproape un discipol al acesteia. Bertalan admira artiști precum Van Gogh, Leonardo da Vinci și Rembrandt, pentru felul în care aceștia au surprins natura, lumina și desenul.
În calitate de figură centrală în grupurile 111 și Sigma, Bertalan a fost cofondator și inițiator, iar grupul Sigma a reprezentat un spațiu de experiment colectiv unde arta se intersecta cu matematica, filosofia și cercetarea științifică, alături de persoane precum Eduard Pamfil. În acea perioadă, influențele artei cinetice și artiștilor Nicolas Schöffer sau Victor Vasarely au fost prezente, iar unele proiecte au depășit granițele artei vizuale, apropiindu-se de arhitectură și ideea de oraș. Stilurile lui Bertalan și Flondor s-au apropiat atât de mult încât sunt greu de diferențiat, asemănător colaborării Braque-Picasso.
Deși înconjurat de prieteni, Bertalan a rămas un om interiorizat, visător și rezervat. Filmele realizate de Doru Tulcan surprind uneori o latură jucăușă, dar tensiunea dintre apropiere și retragere a rămas vizibilă. Presiunea politică și concedierea de la universitate au accentuat această izolare.
Perioada întunecată a operei sale a început după plecarea în Germania, unde s-a simțit dezrădăcinat. Lucrările de atunci reflectă anxietate și autoportrete tensionate. Blistène consideră că suferința poate fi atât o povară, cât și o sursă de energie creatoare. El amintește o frază a lui Nietzsche: „Avem la dispoziție arta pentru a nu muri din cauza adevărului.“
Inițial, Bertalan căuta adevărul legat de formă, geometrie și știință, iar ulterior s-a concentrat pe adevărul naturii, al proceselor și ritmurilor sale, dezvoltând o conștiință ecologică, nu neapărat politică, ci ca mod de a înțelege lumea. Lucrările târzii arată vulnerabilitate și o căutare continuă a sensului,
