Ni se spune, cu o siguranță care nu mai suportă întrebări, că trăim în democrații. Ni se cere să apărăm valori despre care ni se spune că sunt universale, imuabile, superioare. Ni se repetă că Europa este spațiul libertății, al drepturilor, al pluralismului. Dar în clipa în care votul produce un rezultat incomod, această narațiune se prăbușește. Democrația devine brusc fragilă, periculoasă, manipulabilă. Voința populară încetează să mai fie un fundament și este tratată ca o problemă de gestionat.
Raportul Congresului Statelor Unite nu folosește un limbaj patetic. Nu strigă. Nu acuză cu emfază. Tocmai de aceea este devastator. În formulări reci, juridice, documentul consemnează colaborări instituționale, presiuni exercitate asupra platformelor digitale, redefiniri administrative ale discursului politic și mecanisme prin care procesele electorale din Europa au fost influențate sub pretextul protejării democrației. Când raportul notează că autorități europene au tratat discursul politic drept risc de securitate și au cerut limitarea sau eliminarea unor voci nealiniate, nu vorbește despre derapaje izolate, ci despre o logică de putere devenită rutină.
Această logică are un nume simplu și cinic. Puterea știe mai bine decât cetățenii. Puterea decide ce este adevăr, ce este periculos, ce este acceptabil. Puterea stabilește granițele gândirii legitime. Sub această umbrelă, instituții ale Uniunii au acționat nu ca arbitri ai competiției democratice, ci ca jucători care mută piesele atunci când rezultatul nu convine. Rolul Comisia Europeană apare în raport nu ca garant neutru al tratatelor, ci ca nod central într-un ecosistem de presiune politică și informațională, unde recomandările devin obligații, iar codurile de conduită înlocuiesc legea.
Raportul descrie cum platformele digitale au fost transformate în instrumente de control politic. Nu prin hotărâri judecătorești transparente, nu prin legi dezbătute public, ci prin presiuni administrative, prin avertismente vagi, prin amenințări reputaționale. Când vizibilitatea unor actori politici este redusă, când conturi sunt suspendate, când mesaje sunt șterse fără drept real de apel, ni se spune că este pentru binele nostru. Pentru stabilitate. Pentru siguranță. Pentru valori. În realitate, este pentru conservarea puterii.
Ni se flutură permanent pericole. Războaie. Conflicte. Rusia. Iar mai nou, chiar America. Orice intră în coliziune cu establishmentul european este etichetat drept inamic. Nu adversar legitim. Nu opinie diferită. Inamic. Iar cu inamicii nu se dialoghează. Se neutralizează. Se izolează. Se demonizează. Presa, care ar fi trebuit să fie spațiul întrebărilor incomode, devine adesea corul justificărilor. Nu mai verifică puterea, o explică. Nu mai apără pluralismul, îl suspectează. Suveranitatea este caricaturizată. Democrația reală este redusă la un pericol latent.
Ceea ce raportul Congresului consemnează la nivel european se vede cu o claritate dureroasă în România. Anularea alegerilor nu a fost un accident procedural și nici o măsură excepțională explicată coerent. A fost un act de forță mascat în limbaj juridic. La mai bine de un an de la acel moment, statul român nu a oferit cetățenilor o motivație serioasă, completă, inteligibilă. Nu o explicație verificabilă, nu o asumare clară, nu o responsabilitate publică. Doar aluzii, tăceri, formule vagi și un dispreț greu de ascuns.
Instituțiile fundamentale ale statului, care ar fi trebuit să fie linia de apărare împotriva exceselor de putere, au devenit parte din mecanismul de anulare a voinței populare. Nu au protejat votul. L-au invalidat. Nu au apărat cetățeanul. L-au tratat ca pe un incapabil. Mesajul transmis a fost limpede, chiar dacă niciodată asumat: voi nu știți ce este bine pentru voi. Noi știm. Aceasta nu este democrație. Este paternalism autoritar. Este insultă politică.
Cetățenii României au fost luați de proști. Nu simbolic. Concret. Li s-a cerut să accepte o decizie radicală fără explicații reale, să aplaude o anulare fără probe publice, să tacă în fața unei puteri care refuză să dea socoteală. Lipsa explicațiilor nu este o scăpare. Este o strategie. Oamenii nu trebuie convinși. Trebuie obosiți. Trebuie dezarmați civic. Trebuie făcuți să creadă că nu contează.
Ni se spune că există un sistem. În realitate, nu există un sistem responsabil. Există o gașcă de indivizi care decid în zone obscure, ferite de control public, ferite de sancțiune democratică. Deciziile nu se iau în numele cetățenilor, ci în numele stabilității proprii. Puterea nu mai este exercitată deschis, ci conspirativ, protejată de instituții care au uitat cui ar trebui să servească.
Când Congresul Statelor Unite avertizează că libertatea de exprimare în Europa este restrânsă sistematic prin mijloace administrative și tehnologice, nu atacă Europa. O avertizează. O privește din afară și spune ceea ce din interior se șoptește de ani de zile. Că democrația europeană a devenit condiționată. Că votul este acceptat doar dacă este corect. Că pluralismul este tolerat doar în limitele stabilite de putere.
Europa, leagănul unor democrații vechi, a ajuns să semene cu un gulag ideologic fără sârmă ghimpată, dar cu algoritmi. Fără lagăre, dar cu liste negre. Fără cenzori în uniforme, dar cu moderatori de conținut și comunicate sterile. Este un sistem care vorbește despre libertate în timp ce o restrânge, despre alegeri în timp ce le golește de sens, despre cetățeni în timp ce îi tratează ca pe o problemă de administrat.
Acest text nu este o exagerare. Este consecvența unor fapte consemnate într-un raport oficial și confirmate de experiența directă a cetățenilor. Dacă doare, este pentru că atinge o rană deschisă. Dacă provoacă furie, este pentru că spune adevărul fără eufemisme. Dacă stârnește lacrimi, este pentru că democrația nu dispare într-o zi. Dispare încet, justificată, cosmetizată, reambalată.
Democrația nu moare atunci când oamenii votează greșit. Moare atunci când votul este anulat, iar explicațiile nu mai vin. Moare atunci când instituțiile se întorc împotriva cetățenilor. Moare atunci când puterea pretinde că știe mai bine decât poporul. Iar când acest lucru se întâmplă, tăcerea nu este prudență. Este complicitate.
Citește și
