Analiza editorială Atlas News pornește de la observația că protestul civic din România traversează o schimbare de structură și mesaj.
România are dreptul la protest. L-a câștigat greu și l-a folosit, de multe ori, justificat. Tocmai de aceea, ceea ce se întâmplă în aceste zile în zona așa-numitelor „proteste pentru justiție” nu mai poate fi tratat superficial, emoțional sau selectiv. Nu mai vorbim despre oameni care ies spontan în stradă. Vorbim despre o mutare de paradigmă care ridică serioase semne de întrebare pentru orice stat democratic.
O analiză atentă a mesajelor publice de mobilizare arată un lucru clar: protestul nu mai este prezentat ca o manifestare civică liberă, ci ca o operațiune. Termenii folosiți sunt grăitori: „task force”, „structură de comandă”, „execuție”, „dispecerat”, „securitate”, „monitorizare”, „rețea distribuită și autonomă”. Acesta nu este limbaj de activism civic. Este limbaj operațional.
Protestul organizat excesiv nu mai este protest
Diferența dintre organizare și militarizare civică este una fină, dar esențială. Orice protest are nevoie de un minim de coordonare. Dar în momentul în care apar:
-ierarhii clar definite,
-lanțuri de comandă,
-roluri de „execuție”,
-responsabili de securitate,
-control centralizat al mesajului și al imaginii,
-monitorizare informațională continuă,
protestul își pierde caracterul civic și capătă trăsăturile unei structuri de presiune permanentă.
Aceasta nu mai este exprimare liberă a nemulțumirii, ci organizare de tip rețea, cu funcții, ordine și disciplină. Exact tipul de organizare pe care statul român l-a calificat, în alte contexte, drept risc la adresa ordinii constituționale.
Dubla măsură: când „ai noștri” au voie
Aici apare cea mai gravă problemă: selectivitatea autorităților.
Dacă un astfel de model de mobilizare ar fi fost asociat cu:
-mișcări suveraniste,
-grupări antisistem,
-proteste critice față de instituțiile europene,
reacția statului ar fi fost rapidă și dură. Etichete, avertismente, anchete, comunicate alarmiste despre „radicalizare” și „amenințări la adresa democrației”.
În schimb, când aceleași mecanisme sunt ambalate într-un discurs „corect”, „anticorupție”, „pro-justiție”, ele devin brusc acceptabile. Statul tace. Instituțiile privesc în altă parte. Presa dominantă minimalizează sau ignoră subiectul.
Aceasta este definiția dublei măsuri. Iar un stat care aplică legea selectiv nu mai este stat de drept, ci stat de conjunctură.
Cine răspunde pentru aceste structuri?
O întrebare esențială rămâne complet fără răspuns: cine controlează aceste structuri?
Nu există claritate privind:
-cine sunt liderii reali,
-cine decide direcțiile,
-cine stabilește limitele,
-cine răspunde legal dacă lucrurile scapă de sub control,
,ce interese politice sau ideologice se află în spate.
Într-o democrație matură, astfel de mecanisme ar fi imediat supuse unei dezbateri publice serioase. În România, ele sunt prezentate drept un „pas firesc” sau sunt romantizate sub pretextul urgenței morale.
Justiția nu se apără prin structuri de forță
Aici apare paradoxul major: în numele apărării justiției se construiesc mecanisme care o subminează.
Justiția nu se face prin „task force-uri civice”. Nu se apără prin rețele autonome de stradă. Nu se consolidează prin logica „noi versus ceilalți”. Justiția înseamnă instituții, reguli, proceduri și echilibru. Nu presiune organizată, nu comandă, nu execuție.
Orice mișcare care își justifică derapajele prin „scopul nobil” ajunge, inevitabil, să semene cu exact ceea ce pretinde că luptă.
Concluzie
România se află pe o linie subțire. Acceptarea tacită a unor structuri de protest cu organizare de tip operațional creează un precedent periculos. Astăzi sunt „pentru justiție”. Mâine pot fi „pentru altceva”. Mecanismul rămâne același.
Statul de drept nu se apără prin excepții convenabile. Se apără prin reguli egale pentru toți. Iar dacă aceste reguli sunt suspendate în funcție de cine protestează și ce mesaj transmite, atunci problema nu mai este justiția.
Problema este chiar democrația.
Aceasta este o opinie editorială Atlas News.
