Într-un sistem funcțional, fie el economic sau politic, organizațiile sunt construite pentru a produce rezultate în beneficiul celor pe care îi reprezintă, prin îndeplinirea unei viziuni. Diferența dintre un model teoretic și realitatea practică este însă dată, aproape invariabil, de două elemente: competența decidenților și natura obiectivelor urmărite.
În mediul organizațional, managerii sunt verigile esențiale ale lanțului decizional. Într-o formulă ideală, ei ar trebui să înțeleagă viziunea, să definească obiective coerente, să ia în mod competent decizii strategice adecvate și să mobilizeze resursa umană în direcția realizării acestora. În practică, lucrurile se complică rapid.
Competența este adesea evaluată subiectiv, nu în funcție de nevoile reale ale organizației, ci prin filtrul așteptărilor superiorului ierarhic. Se creează astfel o spirală a mediocrității acceptabile, în care performanța reală devine secundară față de conformitate.
Mai problematică este însă alegerea obiectivelor. Oamenii nu urmăresc, în mod natural, obiectivele organizației sau ale instituției pe care o conduc, ci propriile interese. Pentru a le atinge, au nevoie de putere.
Puterea, în acest context, este capacitatea de a influența deciziile altora astfel încât beneficiile să fie maximizate, iar pierderile minimizate pentru cel care o deține. Consecința este o distribuție structural asimetrică a rezultatelor: câștigurile sunt concentrate la vârf, iar costurile sunt transferate către cei cu influență redusă.
Chiar și mecanismele de arbitraj — experți, comisii, instituții independente — rareori funcționează în favoarea adevărului obiectiv. De cele mai multe ori, ele înclină balanța către actorul cu putere mai mare, dintr-un motiv simplu: participarea la beneficii și evitarea asumării pierderilor.
Puterea astfel definită se construiește pe baza unor relații de dependență. Dacă un actor depinde de altul pentru acces la resurse, funcții sau avantaje, atunci raportul de putere este clar stabilit în favoarea celui de-al doilea.
De ce politica funcționează la fel
Politica nu face excepție de la aceste reguli. Într-o democrație ideală, partidele politice ar trebui să reprezinte interesele alegătorilor și să implementeze o viziune comună prin proces legislativ și guvernare. În realitate, ele funcționează tot mai mult ca organizații preocupate de conservarea și extinderea propriei puteri.
Selecția oamenilor politici urmează aceeași logică: competența devine secundară față de loialitate și dependență. Obiectivele publice sunt subordonate obiectivelor personale sau de grup. De aici și discursul politic omniprezent, în care succesul este revendicat exclusiv de cei aflați la putere, iar eșecul este atribuit sistematic „celorlalți”.
În perioadele de creștere economică sau stabilitate, când există resurse de distribuit, partidele se concentrează pe consolidarea controlului intern și extern. Sunt promovați oameni mai ușor de controlat, nu neapărat mai competenți. În perioadele de criză, când beneficiile dispar, relațiile de dependență se slăbesc, iar presiunea publică duce la rotația liderilor.
Parcurgerea repetată a acestor cicluri produce, în timp, un efect previzibil: degradarea calității umane și profesionale a clasei politice, indiferent de ideologie sau orientare declarată.
O privire retrospectivă asupra conducerilor partidelor politice din ultimele decenii arată aceeași tendință, fie că vorbim despre stânga, dreapta, reformiști sau suveraniști. Diferențele de discurs maschează adesea mecanisme identice de exercitare a puterii.
Posibile ieșiri din impas
Pe termen lung, există doar trei evoluții posibile pentru astfel de sisteme:
-
Dispariția graduală – partidele sau organizațiile își pierd relevanța și sunt înlocuite de altele care, inevitabil, reproduc aceleași mecanisme.
-
Ruptura radicală – schimbarea completă a structurii, de tip revoluționar. Deși teoretic posibilă, este puțin probabilă într-un sistem cu relații de putere bine consolidate.
-
Schimbarea de paradigmă – reformarea guvernanței astfel încât beneficiile și responsabilitatea să fie distribuite simetric.
Istoric vorbind, conducătorii care au concentrat atât beneficiile, cât și costurile deciziilor lor au fost mult mai prudenți. Nu întâmplător, puțini dintre ei au avut parte de finaluri confortabile. Să ne gândim la câți dintre domnitori au reușit să moară de bătrânețe, în patul propriu. Dar viziunea, de cele mai multe ori, a supraviețuit.
Problema fundamentală a politicii contemporane nu este lipsa oamenilor competenți, ci un sistem care recompensează acumularea de putere, nu asumarea responsabilității.
Citește și
România în era AI: suntem pregătiți să fim guvernați de algoritmi? – Editorial Atlas News
