Un coșciug alb, imaculat, acoperit cu flori și lumânări. O fată de doar cincisprezece ani îmbrăcată în mireasă, așezată acolo unde ar fi trebuit, peste ani, să ajungă doar cu bucurie. Un capac închis care ascunde un chip de marmură, împietrit prea devreme. O rochie care trebuia purtată într-o altă zi, într-o altă viață, înconjurată de familie, de prieteni, de speranțe, nu de lacrimile unei mame sfâșiate și privirile pierdute ale unui tată care nu știe pe cine să mai învinovățească, pe el, pe lume, pe Dumnezeu sau pe tăcerea care i-a ucis copilul.
Așa arată tragediile care se repetă în România, într-o tăcere aproape vinovată. Ne mor copiii, iar după ei nu rămân decât familii devastate și câteva titluri de presă care circulă două zile, până sunt acoperite de altceva, de orice altceva. Ne declarăm șocați, ne facem cruce, spunem „Doamne ferește”, ne ținem copiii mai aproape pentru scurt timp, apoi, odată ce spaima trece, ne întoarcem la viața noastră, la alergătura noastră, la succesul pe care îl venerăm cu o disciplină aproape religioasă. Le dăm copiilor noștri rămășițele de timp și fragmentele de atenție care ne mai rămân după ce ne consumăm complet în drumurile dintre birou, proiecte, ambiții și obligații. Ei cresc pe lângă noi, nu cu noi.
În discursurile publice vorbim non-stop despre femei puternice, despre leadership, despre performanță, despre „echilibru”, dar în casele noastre realitatea este mult mai crudă. Femeile duc mai multe roluri decât poate duce cineva: mamă, profesionist, partener, sprijin emoțional, motor financiar, iar toate aceste așteptări vin cu un preț: absența. Prelungită, repetată, normalizată. Iar absența părinților, oricât ne-ar incomoda s-o recunoaștem, se vede în ochii copiilor înainte de a apărea în statistici.
Lumea lor este complet diferită de a noastră. Ei trăiesc online și offline într-un flux continuu de informații, judecăți, comparații, agresiuni subtile și presiuni sociale pe care noi nu le-am cunoscut niciodată. În loc să înțelegem asta, îi etichetăm rapid: „nu au chef”, „nu sunt ca noi”, „nu sunt motivați”, „sunt sensibili”. Poate că nu sunt ca noi și poate că asta e bine, dar pentru ei nu există suficient spațiu de înțelegere. Așteptăm să fie ca generația noastră, dar într-o lume care i-a depășit chiar și pe adulți.
Între timp, cifrele sunt alarmante: România are o rată a sinuciderilor în rândul copiilor sub 15 ani de două ori mai mare decât media europeană, iar aproape jumătate dintre adolescenți mărturisesc că s-au gândit măcar o dată să își ia viața. Fiecare sinucidere finalizată ascunde zeci de tentative despre care nu află nimeni, pentru că strigătul copiilor noștri nu mai este unul care se aude, ci unul care se retrage. Ei nu se prăbușesc într-o singură zi, ci în luni de singurătate, de neînțeles, de rușine, de frică să nu dezamăgească.
Iar noi, adulții, nu suntem doar ocupați; suntem și absenți ca societate. Știm când un copil are probleme, se vede, se simte, se aude. Îl vedem schimbându-se, închizându-se, izolându-se, dar dacă nu este copilul nostru alegem foarte ușor să nu ne amestecăm. Ne prefacem că nu e treaba noastră, că nu cunoaștem situația, că „nu ne băgăm”, că „nu vrem să judecăm”, că „nu e în ograda noastră”. Este incredibil cât de multe tragedii ar putea fi evitate dacă adulții din jur ar ridica telefonul, ar merge la ușă, ar pune o întrebare directă, ar deschide o conversație dificilă. Dar politețea românească, acest scut al nepăsării, ne face să ne retragem. Ne amăgim că este discreție, când de fapt este abandon.
Copiii nu au unde să-și strige rușinea, disperarea, vinovăția, anxietatea. Nu au spații sigure în care să poată greși fără să fie etichetați. Spunem mereu că „eșecul e o lecție”, dar doar pentru adulți. Pentru ei, eșecul devine motiv de critică, de presiune, uneori de pedeapsă. Nu orice eșec este transformat într-o poveste de succes; unele eșecuri rup vieți, iar copiii sunt cei mai vulnerabili în fața lor.
Ne mor copiii nu pentru că tragediile sunt inevitabile, ci pentru că noi suntem prea ocupați sau prea incomozi ca să intervenim atunci când încă putem. Pentru că nu vrem să deranjăm. Pentru că ne este teamă să punem întrebări. Pentru că am transformat „nu e treaba mea” într-un motto social. Pentru că am uitat că într-o comunitate sănătoasă nu există copilul altuia. Există doar copii, și toți sunt responsabilitatea tuturor.
Adevărul este dureros, dar simplu: nu pierdem copiii doar din cauza depresiei, anxietății, bullyingului sau presiunilor moderne. Îi pierdem pentru că nu au unde să fie auziți. Îi pierdem pentru că nu mai văd un adult care să îi vadă cu adevărat. Îi pierdem pentru că tăcerea lor întâlnește tăcerea noastră.
Iar până nu rupem acest lanț al nepăsării, acasă, între prieteni, între vecini, în comunitate și în instituțiile care ar trebui să îi protejeze vom continua să punem rochii albe de mireasă pe coșciuge mici, vom continua să ne plângem copiii și vom continua să repetăm aceeași minciună: că nu am știut, că nu am văzut, că nu am putut face nimic.
Întotdeauna putem face ceva.
Întrebarea este dacă vrem.
Citește și https://www.atlasnews.ro/in-pat-cu-dusmanul-editorial-irina-vincze/
Cat adevar!
Adevărat!
Într-adevăr, copiii noștri strigă după noi, iar strigătul lor nu se mai aude în zgomotul vieții noastre adulte. Au nevoie să-i vedem, să-i înțelegem, să-i acceptăm fără condiții, să le fim ghid și sprijin real, nu doar prezență fizică obosită.
Lucrez în cabinet cu părinți și copii, și cea mai mare provocare pe care o văd zi de zi este ruptura dintre generații. Fiecare aleargă în ritmul lui, fiecare trage de timp, iar comunicarea, puntea dintre lumi, se prăbușește încet, dar sigur.
Ne trezim într-o spirală în care avem grijă mai mult de exterior decât de interior. De tot ce „trebuie”, mai puțin de ce contează cu adevărat. Iar când ajungem acasă, suntem epuizați și nu mai avem energie pentru sufletele care depind de noi.
Să fii părinte astăzi, mai ales părinte de adolescent, este una dintre cele mai mari provocări ale vremurilor noastre. Încercăm să umplem golurile cu vacanțe în care luăm laptopul cu noi, cu programe încărcate, cu „activități că așa se face”. Dorim să le oferim ceea ce noi nu am avut și ajungem, fără să vrem, să-i pierdem exact în acest exces.
Dar care este prețul final?
Trăim vremuri confuze, în care societatea își pune amprenta mai puternic decât familia asupra educației și identității copiilor noștri. E bine? E rău? Adevărul e că mulți dintre noi ne uităm neputincioși la „alegerile” și „deciziile” pe care le iau copiii noștri, fără să mai înțelegem de unde vin durerea, presiunea, frica sau singurătatea lor.
Și tocmai aici avem cea mai mare responsabilitate:
să ne întoarcem către ei, înainte ca ei să plece definitiv de lângă noi.