Există momente în care tăcerea devine complicitate. Iar tăcerea care învăluie de ani de zile Muzeul Național de Istorie a României este o rușine pe care o purtăm cu toții.
În plin centrul Bucureștiului, pe Calea Victoriei — acolo unde bate inima capitalei și pe unde curge zilnic un fluviu de turiști străini — România nu are un muzeu național de istorie funcțional. Are o clădire frumoasă, dar moartă. Un monument de arhitectură transformat în depozit, arhivă și complex de birouri.
O clădire care tace, o istorie ferecată
Muzeul Național de Istorie a României, odinioară mândria culturii românești, este astăzi un simbol al neputinței administrative.
Se vizitează doar parterul — un spațiu modest, fără coerență, fără un fir cronologic, fără emoție. Ceea ce ar trebui să fie povestea neamului românesc, de la primele culturi neolitice până la epoca modernă, este redus la o expoziție palidă, un surogat al memoriei colective.
Restul clădirii? Ocupat de birouri, cutii, dosare și spații de depozitare. În loc de săli de expunere, avem coridoare administrative. În loc de ghidaj interactiv, tăcere și praf.
Un monument istoric ținut în beznă, în timp ce alte capitale din regiune își transformă muzeele în adevărate temple ale identității naționale.
Tezaurul – un spectacol ratat
Zona dedicată Tezaurului Național ar trebui să fie inima muzeului, sanctuarul unde vizitatorul simte emoția contactului cu aurul dacic, cu coroanele regale, cu relicvele unui trecut grandios.
În realitate, este o expoziție slab reliefată, fragmentară și prost asigurată.
Multe piese lipsesc. Prezentarea este depășită, iar securitatea este sub orice critică, punând în pericol obiecte de valoare inestimabilă.
Ce altă dovadă mai clară că istoria României a fost împinsă la margine, tratată ca o povară, nu ca un patrimoniu sacru?
Lecția lumii: toți au muzee, noi avem scuze
Este suficient să ridici privirea peste graniță pentru a înțelege cât de jos am ajuns.
Și chiar dincolo de continent, în Burkina Faso sau Etiopia, muzee naționale moderne, curate, vii, prezintă cu demnitate istoria unor popoare care nu-și uită rădăcinile.
Iar noi?
Noi avem o clădire închisă și un patrimoniu ferecat. Avem scuze, proceduri, comisii și tăcere.
Nu avem însă un muzeu național al istoriei noastre.
Când ignoranța devine politică publică
Situația Muzeului Național de Istorie nu mai este doar o problemă culturală – este o problemă de conștiință națională.
De zeci de ani, lucrările de consolidare, planurile de modernizare și promisiunile autorităților au rămas vorbe goale.
În timp ce alte state investesc în educație culturală și digitalizare, România își ține trecutul sub lacăt.
Ceea ce ar trebui să fie altarul memoriei naționale este tratat ca o anexă birocratică.
Cerem responsabilitate, nu discursuri
Nu cerem miracole. Cerem respect. Respect pentru istorie, pentru patrimoniu, pentru identitate.
Cerem redeschiderea completă a Muzeului Național de Istorie, restaurarea clădirii, modernizarea expozițiilor, și – mai presus de toate – o viziune națională care să pună cultura acolo unde îi este locul: în centrul conștiinței publice.
România nu poate pretinde că este o țară europeană modernă atâta vreme cât își ține propria istorie în depozit.
Un popor fără muzeu național de istorie este un popor care nu se mai cunoaște pe sine.
