„Într-o ierarhie, fiecare tinde să urce până la nivelul său de incompetență.”
— Laurence J. Peter, autorul lucrării The Peter Principle
Auzim frecvent – în declarații politice, analize economice sau dezbateri televizate – că principala problemă a societății actuale este incompetența. În special în politică și guvernanță. De regulă, „ceilalți” sunt vinovați: ei promovează personaje mediocre, ei urmăresc interese personale sau de partid, ei subminează binele comun.
Vestea proastă – sau bună, depinde din ce tabără privim – este că toți au dreptate. Iar fenomenul nu este specific doar sectorului public. Îl regăsim la fel de bine în mediul privat, în corporații, în organizații non-profit sau chiar în structuri academice. Exact cum observa Laurence Peter acum mai bine de o jumătate de secol.
Cele două trăsături pe care le evităm
Există cel puțin două trăsături umane fundamentale care explică de ce meritocrația rămâne mai degrabă un ideal decât o realitate.
-
Interesul propriu este prioritar.
Oamenii acționează, în primul rând, în beneficiul propriu și, în al doilea rând, în beneficiul grupului apropiat – familia, cercul profesional, partidul, „tribul”. Chiar și atunci când gesturile par altruiste, ele pot avea o justificare personală: recunoaștere, validare, recompensă simbolică sau spirituală. -
Convingerea că avem dreptate.
Fiecare dintre noi este convins că ceea ce face este justificat și corect. Vom găsi întotdeauna explicații pentru propriile acțiuni și vom critica vehement acțiunile altora atunci când acestea ne afectează interesele. Dacă șeful oferă o primă altcuiva, „sigur are un interes”. Dacă donează bani, „vrea imagine”. Dacă promovează pe cineva, „are o agendă”.
În acest context, cum mai putem vorbi despre meritocrație, când fiecare se consideră merituos? Mai ales într-o societate în care toți ne pricepem la politică, management… și fotbal.
Meritocrația ca simetrie între efort și recompensă
Răspunsul este, teoretic, simplu: asumarea.
Mai precis, cultivarea unei simetrii clare între acțiune (efort) și recompensă.
În structurile democratice actuale – politice sau economice – există o asimetrie evidentă între efort și consecințe. Când există un beneficiu, acesta este captat în special de cei aflați la putere. Când există o pierdere, ea este distribuită către cei cu putere mai mică.
Această asimetrie alimentează exact trăsăturile menționate anterior:
– vom considera că merităm beneficiile;
– vom considera că pierderile sunt cauzate de alții.
Dacă însă regula ar fi simplă și consecventă – nu ai livrat rezultatul, pierzi poziția și privilegiile asociate – dinamica s-ar schimba fundamental. Am continua, poate, să urcăm în ierarhie până la nivelul nostru de incompetență. Dar nu am mai putea rămâne acolo.
Meritocrația: centru pur sau utopie practică?
Dacă ar fi să încadrăm politic meritocrația, ea ar reprezenta o formă aproape „pură” de centru.
Ar presupune o ierarhie stabilă (valoare asociată mai degrabă stângii).
Ar presupune competiție și recompensare individuală pe bază de performanță (valoare asociată dreptei).
Problema? Puțini oameni internalizează simultan ambele valori. Și mai puțini ar vota consecvent un partid construit exclusiv pe o asemenea filosofie.
Nici politicienii nu ar avea un interes real:
– cei orientați spre stânga ar vedea un risc în posibilitatea de a pierde poziția pentru performanță slabă;
– cei orientați spre dreapta ar trebui să accepte, explicit, că altcineva este mai competent și că merită o poziție superioară.
Pentru mulți, aceasta este o concesie prea mare.
De ce merită totuși discutată meritocrația?
Pentru că este, probabil, cel mai echilibrat compromis posibil între stabilitate și performanță.
Nu prin crearea unui „partid al meritocrației” și nici prin convertirea bruscă a liderilor existenți, ci prin reguli instituționale clare de guvernanță.
În prezent, liderii stabilesc obiective mărețe – reducerea inflației, echilibrarea balanței comerciale, reformarea justiției – și formulează strategii complexe, adesea opace. Când obiectivele nu sunt atinse, vina aparține pieței, competitorilor, contextului internațional, Bruxelles-ului sau altor factori externi.
O abordare meritocratică ar simplifica lucrurile:
Obiectivele au fost îndeplinite? Toți beneficiază, iar liderul este validat.
Nu au fost îndeplinite? Liderul pleacă, indiferent de justificări.
Fără excepții. Fără reinterpretări.
Exemplul justiției
Să luăm cazul justiției. Dacă un dosar este clasat pentru că „cineva a uitat” să îndeplinească o procedură esențială, responsabilitatea trebuie să fie clară și individuală. Există întotdeauna un „cineva” care a greșit. Iar consecințele trebuie să fie reale și proporționale.
Nu doar declarații. Nu doar reorganizări formale.
Ci pierderea efectivă a poziției și a privilegiilor.
Practica ne omoară
Desigur, toate acestea sună bine în teorie. Practica este însă dificilă. Puterea are inerție. Oamenii aflați în poziții privilegiate rareori vor crea reguli care le pot periclita statutul.
Și totuși, fără această simetrie între efort și recompensă, meritocrația rămâne un slogan. Un cuvânt folosit în campanii, dar evitat în implementare.
Poate că nu vom construi niciodată o societate perfect meritocratică. Dar putem construi mecanisme care să limiteze stagnarea la vârful incompetenței. Putem transforma „Principiul lui Peter” dintr-o sentință inevitabilă într-un fenomen temporar.
Iar dacă nu o facem, nu putem continua să ne mirăm că fiecare urcă… și rămâne exact acolo unde nu ar trebui.
