Ion Omescu, Ștefan Augustin Doinaș și manuscrisul despre Canal
Ion Omescu, în fotografia de pașaport din 1949, este autorul unui manuscris cu o relatare semificționalizată despre viața în lagărele de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră și despre reeducarea de la Peninsula, document care a rămas timp de șapte decenii într-un dosar al Securității.
Pe 3 februarie 1957, scriitorul Ștefan Popa, cunoscut ca Ștefan Augustin Doinaș, a fost arestat pentru omisiune de denunț, în legătură cu o discuție în care o cunoștință din Arad vorbise despre Revoluția din Ungaria. În ziua următoare, anchetatorii Securității au făcut o percheziție la domiciliul unde Doinaș avea viza de flotant, adică la casa scriitorului și traducătorului Ovidiu Constantinescu. Acolo a fost găsit actorul Ion-Cornel Omescu („Percheziția domiciliară s-a făcut în urma arestării numitului Ștefan Augustin Popa zis Doinaș, care avea fișa de flotant la domiciliul lui Constantinescu Ovidiu, însă în acel timp nu a mai locuit acolo, motivul nu-l cunosc“[1], a declarat el la interogatoriu).
Ion Omescu lucra la Teatrul Național Iași, avea repetiții la Teatrul Giulești și locuia la Constantinescu. Printre obiectele lui, ofițerii au găsit un manuscris în 328 de file, un roman documentar. Pe 5 februarie, Omescu a fost arestat pentru „instigare publică“.
Născut pe 26 noiembrie 1926 la Arad, unde fusese coleg de liceu cu Doinaș, Omescu absolvise Conservatorul de Artă în 1948 și fusese angajat rapid la Teatrul Național București. În iunie 1949, a trecut ilegal frontiera în Ungaria împreună cu scenograful Mircea Ionescu, dar a fost predat înapoi în România. În martie 1950, ambii au fost condamnați la cinci ani de închisoare, redusă la patru după apel, și eliberați la termen în 1953[2].
Prima detenție a lui Omescu a inclus perioade petrecute la Jilava și pe șantierele Canalului Dunăre-Marea Neagră (Poarta Albă, Peninsula – Valea Neagră, Km 31 și Galeșu), conform fișei matricole penale. Manuscrisul confiscat conținea, printre altele, descrieri ale episoadelor de reeducare. În termenii săi, textul arăta că reeducarea era o politică de stat aplicată de gardieni și conținea aspecte din viața comună a deținuților, insistând pe abuzurile comise între ei în perioada 1949-1951[3]. O altă parte a manuscrisului trata Festivalul Mondial al Tineretului, organizat la București în 1953, prezentat într-un mod pe care inculpatul îl considera „dușmănos“.
Manuscrisul fusese scris după eliberare, între 1953 și 1955, în perioada șomajului lui Omescu, înainte de angajarea la Naționalul din Iași. Pe margini, manuscrisul avea adnotări într-un alt scris, ceea ce indică faptul că fusese citit și de alții.
Conform fișei matricole penale, Omescu a fost condamnat pentru infracțiunea prevăzută la articolul 327 Cod Penal (instigare publică). Ancheta s-a referit însă la „redactarea și răspândirea de publicații interzise“, corespondentă articolului 325, teza a treia, Cod Penal[4]. Limitele pedepselor erau între doi și cinci ani pentru instigare și între cinci și zece ani pentru răspândirea de publicații, ambele infracțiuni presupunând comunicarea cu alte persoane. Sentința Tribunalului Militar București din 27 august 1957 arată că fapta a fost încadrată ca „răspândire de publicațiuni interzise, p.p. de art. 325 lit. c c.p.“[5].
Ion Omescu a negat în toate interogatoriile caracterul „dușmănos“ al manuscrisului și a susținut că nu a arătat nimănui manuscrisul și că nu știa cine făcuse adnotările marginale, afirmând că lăsase manuscrisul în locuri publice pentru a evita autoincriminarea. Totuși, anchetatorii aveau un martor care declara că Omescu i-a citit o parte din manuscris și i-a cerut părerea – acesta fiind Ștefan Augustin Doinaș.
Deși în dosarele penale nu se menționează acest aspect, Omescu era gay (Mircea Marosin, partenerul său în evadarea din România, avea aceeași orientare). În interogatoriile din 1957, Omescu a spus că locuia temporar la Constantinescu pentru că propria locuință fusese spartă de hoți și se temea de alte furturi. Anchetatorii au acceptat explicația, deși este posibil ca cei doi să fi avut o relație și Omescu să se fi mutat din rațiuni de comoditate. Lipsa oricărei mențiuni despre orientarea sexuală a lui Omescu în documentele Securității contrazice teza critică conform căreia condamnarea lui ar fi fost un proces de moravuri, homosexualitate[6].
În cercul artistic al lui Omescu se afla și Petre Sirin, care în memoriile sale afirmă că Omescu a fost condamnat în urma mărturiei lui Doinaș, care a recunoscut că citise o parte din „piesele anticomuniste“ ale lui Omescu. Sirin notează că această declarație a fost decisivă pentru condamnarea lui Toledan (pseudonimul lui Omescu)[7].
Informațiile lui Sirin sunt indirecte, iar din documente nu reiese că Doinaș s-ar fi rușinat de propria declarație. Dosarul penal arată că Doinaș a contribuit nu la condamnarea efectivă a lui Omescu, ci la încadrarea juridică a faptei ca răspândire de „publicații“ interzise (manuscrisul nu era o publicație), ceea ce presupunea o pedeapsă mai severă. Doinaș a fost singurul martor care a confirmat că Omescu arătase manuscrisul altor persoane.
Motivul pentru care Doinaș a oferit aceste informații pare a fi voluntar[8], dar probabil nu spontan; poate a fost speriat, poate nu avea încredere în Omescu sau a dorit să-și îmbunătățească situația în fața anchetatorilor. Alți doi martori audiați, printre care Ovidiu Constantinescu, au refuzat să spună lucruri incriminatoare și declarațiile lor nu au fost folosite în proces[9].
Doinaș declara că Omescu îi citise descrieri de personaje acasă la dansatorul Stere Popescu, în lipsa acestuia, iar prietenul lui Constantinescu, Alexandru Vona, spunea că Ovidiu era partenerul de viață al lui Stere Popescu[10]. Acest fapt poate explica modul în care Doinaș a obținut viza de flotant la Constantinescu.
Doinaș și-a păstrat statutul de martor, nefiind acuzat de complicitate sau omisiune de denunț în cazul lui Omescu. La Tribunalul Militar, a încercat să-l apere pe actor: „Mie mi-a citit Omescu, la București, în toamna 1955, unele fragmente dintr-o schiță literară. […] Referitor la situarea personagiilor nu pot preciza nimic. Știu că nu erau precizate personagiile, situația lor politică, materială, socială. […] Cu Omescu în general nu am discutat probleme politice, ci
